Fragmente

Am inchis televizorul, oricum de  ceva vreme sta degeaba deschis. Ma asez in pat si citesc. Citesc ce citesc si ca tot vorbeam ieri de probabilitati, de lucruri care se intampla cu un scop, am inceput sa citesc cartea asta si dau peste fragmentul urmator :

"Crede si nu cerceta!", asa zice Biblia. Totul in jurul meu in ultima perioada s-a desfasurat in asa fel incat sa imi dau seama inca odata de puterile nebanuite pe care le avem. Tot ceea ce am realizat, invatat, inteles cu sau fara voia mea, mi-a fost si confirmat intr-un fel sau altul, prin oamenii intalniti, prin cartile citite, prin fapte. Dar niciodata nu mi-ar fi trecut prin cap sa ma gandesc la ceea ce am citit in acest pasaj, desi pare logic, pe de-o parte.

Intr-adevar toate acestea pot fi perfect adevarate desi stau si ma gandesc ca ar fi putin prea crud sa ni se intample asa. Eu as vrea sa cred ca sufletul pereche nu pleaca, ca de fapt treaba lui e sa ne faca fericiti si noi pe el. Sa ne mentinem vii si motivati ca il vom gasi. Adica, la naiba, de ce e pana la urma suflet pereche?

Intr-adevar aceasta persoana de care se vorbese in carte, care vine pe neasteptate in viata noastra, sa ne dezamorteasca din somn, sa ne dea peste cap, sa ne aduca la disperare, ca sa ne schimbam odata, sa ne dea un soc, e speciala si probabil unica pentru ca poate face acest lucru. Mi-a placut treaba cu  " sa iti faca cunostinta cu maestrul tau spiritual si s--o stearga". Dar aceasta nu are cum sa fie sufletul pereche. Trebuie sa ii gasesc un alt nume ca sa imi pot mentine scopul, sa imi pot reintregi idealul si convingerea ca in lumea asta fiecare are un suflet pereche, care NU pleaca.

Desi nu am sa cred ca asta inseamna suflet pereche, cred cu desavarsire ca persoana asta " rupe inima ca sa poata intra lumina". Mi se pare total deosebita aceasta noua descoperire. Simt cumva o liniste acum, ca de fapt asta e scopul : schimbarea, actiunea. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa aiba dreptul la o astfel de persoana. Asa ne putem trezi, caci in banalitate si monotonie nu vom face decat sa gasim amarul cliseu al obisnuintei, care e ca moarte searbada. Singuri nu stiu daca ne putem trezi intr-o zi sa zicem : "vreau sa fie altfel, vreau sa ma schimb!", caci nu avem termen de comparatie, degeaba vedem la altii caci daca nu simtim noi cu sufletul acest "altfel" nu vom putea face nici un pas, vom sta tintuiti, visand.

Cum se intampla ca totul m-a adus aici. Si cu cat spun mai mult ca am inteles, invatat, realizat, desi stiu ca intr-un fel am facut-o sau poate doar am trecut de procesul de constientizare, in acelasi timp imi dau seama ca nu am inteles absolut nimic, inca nu am invatat si constat cu tristete desi nu as fi vrut, ca asta inseamna un fel de maturizare.Acceptare. Un lucru nou. Hm...e  interesant cum un om transcende. Se poate deplasa cu puterea mintii peste orice, dar nu e in stare sa ia niste decizii cum trebuie. Procesul asta prin care trec, ma duce cu gandul ca totusi as vrea sa inteleg. Caci in general m-am rezumat la rezolvarea efectelor dar nu la tratarea cauzelor. Ceea ce nu e in regula, caci nestiind cauza care a dus la efect, voi sta ca intr-un cerc, in propria-mi viata, ca un hamster in rotita sa. Iar eu nu am tratat aproape nici o cauza din viata mea, m-am rezumat doar la aceste efecte. Daca analizez mai bine nici procesul asta nu il inteleg si uneori credeam ca stiu ceea ce vreau dar am realizat ca nici macar asta nu stiu. In schimb stiu ca vreau sa ma bucur in fata unui tablou creat  cu rabdare, greseli, dureri si iar de la capat, de MINE, nu de altii :)

Iar asa mi-am dat seama ca spun din nou cum ca am mai inteles o lectie.

Despre cuvinte

Suna telefonul. Numar privat. O data, de doua, a treia oara raspund.

- De ce raspunzi la telefon?
- Pentru ca a sunat de trei ori.
- Poate era vreun nebun care ti-a aflat numarul.

- Pai chiar e un nebun care mi-a aflat numarul.

- Mi-am adus aminte,mai stii ce vorbeam sambata in club?
- Pot sa uit? Recenzia Filantropica.

- Numai tu puteai porni o discutie ca asta in toiul unei petreceri.

- Ca tie nu ti-a placut. Ne-am duelat in replici.

- Cine a castigat?

- Amandoi.

- Eu te-am sunat sa iti zic doar "Ca esti o persoana minunata."

- Super, multumesc ca mi-ai stricat seara. Acum voi putea sa stau mai departe ca o bufnita care a luat o fiola de algocalmin si o tine sub limba.

- Bufnitele au limba?

- Nu stiu. Nu era aia ideea.

- Eu te sun sa iti zic ceva dragut si tu ma expediezi.

- Of. Iarta-ma, tu nu ai nici o vina.

- Vezi de asta am spus ca esti minunata, esti cand calda cand rece, filozoafa, cinefila, copila si salbatica,un pic dezaxata, dar cu tine se poate vorbi ore in sir fara sa te poti plictisi.

- Hm..si continua...Pot sa te rog ceva?

- Absolut!

- Vrei sa fii bun cu mine si sa nu imi mai faci complimente. Le urasc uneori.

- Si inca o calitate adaugata per cap de nebuna instabila. Esti culmea!

- Nu sunt.

- Si incapatanata.

- Nu.

- Ba da si somnambula.

- Ca sa fii somnambul nu trebuie mai intai sa dormi?

- Ba da. Nimic nu iti scapa?

- Oo... ba daa si inca cum.

- Hai nu fii fraiera. Esti o eroina. Asumati asta si comporta-te ca atare!

- Incerc. Hai pune-te la somn.

- Eroina astalalta a mea mica, iti transmite salutari si ea, moare de dorul tau.

- Si eu de-al ei, aveti grija. Dormiti frumos.

Acum ma intreb,care era probabilitatea ca sa ma sune un prieten care niciodata nu imi spune cuvinte de genul, sa le aleaga tocmai pe astea?

Cand ziceam ca atragem oameni in functie de stari chiar nu minteam.

Mi-am amintit cu tristete azi ca am pierdut o persoana speciala. O persoana pe care eu am considerat-o speciala. Am intalnit-o intamplator, mi-a deschis usa am inceput sa vorbim, apoi intr-o zi am simtit pur si simplu ca trebuie sa ma duc sa ii duc o floare. Nu am stiut ca de fapt sufletul meu ma indruma catre ea sa imi iau "Ramas bun", am stat vreo 2 ore aproape la povesti.

Era trecuta prin viata, culta, firava dar in acelasi timp de-un milion de ori mai optimista si mai zambitoare decat mine si cu un dar innascut de a citi oamenii. Dupa ce am povetit de una, de alta, carti, filozofie, despre oameni, despre viata, m-a oprit din sirul lung de povestiri si m-a intrebat:

" - Esti fericita? In locul in care esti acum, esti fericita?

- Da! Acum, aici cu dumneavoastra sunt mai mult decat fericita, ador oamenii cu care ai ce vorbi, oamenii care insipra, care zambesc, oamenii care apar din senin, ca niste ingeri ca sa imi spuna poate ceva

- Draga mea, invata sa fii fericita chiar daca oamenii acestia nu vor mai fi in viata ta. Dumnezeu are motivele Lui pentru care iti da oamenii si motivele Lui pentru care ti-i ia. Unii sunt sunt trimisi sa intre in viata ta, sa isi indeplineasca doar menirea, ei nu te lasa singura dupa aia, ei doar iti incanta sufletul, acestia sunt oamenii speciali pe care rar ti-e dat sa ii intalnesti. Stii ce inseamna 'coeur frappé par la foudre'?

- Nu.
- Inima lovita de fulger. Expresia se foloseste atunci cand e un fel de dragoste la prima vedere. Asta a fost intre noi, bineinteles nu ma refer la amor.(rade copios) Stiam ca vei reveni. Un lucru iti spun: Lupta! Dar tine minte! Doar daca ai cu cine si pentru cine lupta, altfel te irosesti in van."
Si cuvintele astea au fost ultimele pe care mi le-a spus.
Azi ploua si in drumul meu pe sub teii aproape infloriti, mi-as fi dorit sa fi fost cu mine, sa imi spuna cateva cuvinte.
Atunci m-am descaltat gandindu-ma cat ar fi amuzat-o sa ma vada asa si am alergat prin ploaie, cativa se uitau ciudat la mine, dar m-am simtit cu sufletul impacat, avea dreptate. apoi m-am asezat cu fusta mea alba pe iarba si am stat acolo sa simt ploaia aia rece, nu mi-as fi dorit nicio umbrela care sa imi poate lua asta. M-am bucurat de ploaie si atat.
Langa mine a venit o batrana care s-a asezat cu mare greutate, initial am crezut ca e iar vreo batranica care vine sa ma certe ca am calcat iarba, tinerii din ziua de azi sau mai stiu eu ce altele, dar ea mi-a zis razand:

- Iti place ploaia nu?
- Azi pentru prima oara am simtit-o.
- Stii ma uitam la tine, in timp ce ma duceam pe alee spre casa, si mi-am dat seama ca eu am umbrela si tu nu. Am inchis imediat umbrela cumva rusinata, nu stiu de ce, si am fost atrasa ca un magnet sa vin aici langa tine, sa imi dai un pic din energia ta. Nu ma trata ca pe-o batrana, vreau sa ma simt tanara cateva clipe.
- (i-am zambit si am luat-o de mana) Ce ai facut azi draga mea?
- Draga mea, am fost sa ma plimb si a inceput ploaia.
- Ce frumos sa te plimbi si cand ploua.
- Da asa e. Si sa intalnesti oameni tineri care se pot detasa de banal. Am fost profesoara de franceza candva.
- Stiti ce inseamna 'coeur frappé par la foudre'?
- Dar cum sa nu? Crezi ca asta a fost la mine?
- Probabil.

Ploaia se oprise dar noi am mai stat vreo 20 de minute in care ea mi-a povestit pe scurt viata ei. M-am bucurat ca azi am putut sa ascult. Cred ca daca toate astea mi s-ar fi intamplat acum un an as fi zis ca e nebuna si as fi plecat, oricum nu cred ca as fi alergat prin ploaie sau nicidecum sa o simt.
- Nu ai sa ma mai vezi, de aceea vreau sa iti spun ca fiecare lucru are timpul lui, nimic pe lumea asta nu e mai necrutator decat timpul. Incearca sa te pui bine cu el si sa mergeti in tandem de mana prin viata, nu il ocoli si nici nu il grabi, el trece mai repede decat oricine poate vedea. El vine gol si pleaca gol lasand si mai mult gol in urma lui, daca noi nu stim sa il umplem.
- Frumos! Este numai adevar in aceste cuvinte.

Apoi mi-am dat seama de ceea ce mi-am dorit si asta mi-am atras langa mine. Poate ca nu e tocmai normal ceea ce mi se intampla si faptul ca vorbesc cu tot felul de batranici necunoscute, dar imi sunt dragi si sunt intelepte si pline de experienta, dornice sa impartaseasca. Am avut tendinta sa ii cer un numar de telefon, sa o mai vad, dar mi-am adus aminte de ceea ce spunea cealalta batranica ca unii oameni intra in viata ta doar pentru a-si indeplini menirea, ar fi prea dureros sa ii pastrezi.
Ne-am ridicat, ne-a imbratisat, mi-a multumit, i-am multumit, mi-am multumit. Imi pare rau ca nu am reusit sa le pozez, sa le pastrez intr-un zambet imortalizate in timp.Poate ca nu degeaba au o menire, oamenii acestia raman cumva imortalizati in suflet si in minte.Oricum, a fost ceva mai mult decat extraordinar.

Azi am primit cuvinte.

creare, imbinare, dezbinare

Conditia omului intru extistenta sa, e aceea de a se crea singur. Chiar de avem tot felul de carti in care gasim legende prin care misticismul, neantul, Dumnezeu, alte forte nepamantesti sau pur si simplu o mama ne creeaza, noi pornim propria noastra creare inca de cand ne nastem. Cream dorinta de afectiune, cream vise, cream dorinte, cream idealuri si astfel incepem si ne cream pe noi. Dar mai stim atunci cand ne cream adulti, sa discernem intre fantezie si realitate?

Am inteles ca suntem produsul a ceea ce actionam mai mult decat a ceea ce gandim. Am inteles ca noi suntem cu totii niste artisti cu o imaginatie bogata sau mai putin bogata. Unii vad opera vietii lor ca pe un lucru simplu, ei creaza simplu, iau ca atare varsta si deopotriva sunt subjugati societatii sau prejudecatilor, principiilor altora.Iau din natura si din oportunitati ceea ce le este usor sa manevreze, cand sunt copii, se multumesc sa treaca clasa sau poate invata prea mult doar pentru ca asa trebuie, apoi isi gasesc un loc de munca, tot pentru ca asa trebuie, o sotie/un sot cu care raman toata viata, pentru ca asa trebuie, asa e firesc, urmeaza cursul asta si nu se folosesc prea mult de imaginatie. Constata doar la un momentdat in viat,a dar atunci sunt la fel de neinspirati, batrani, procrastinatori.

Mai sunt cei care au imaginatie peste limita de bogata. Doar ca ei creaza in asa fel incat sa fie nefericiti. Incep prin a se gandi atat de mult cum sa faca un tablou cat mai frumos, spectaculos, in care va gasi fericirea suprema incat atunci cand li se intampla chiar sa aiba clipa de o astfel de fericire isi incep opera, creeaza incontinuu fara pauza ca un sclav pe plantatie tot felul de ganduri care sa ii raspunda lui nu stiu carei intrebari create tot de el pentru care primeste raspunsuri pentru care nu e multumit, evident si de aici genereaza tot felul de alte mici schite si tabloase cu astfel de nedumeriri si indoieli ale sufletului. Se oboseste singur in permanenta, apoi se trezeste intr-o zi gol caci cineva l-a lasat balta cu toata creatia lui, de care evident nu mai are nevoie acum, caci muza acestora a disparut si lucrarea nu isi mai are rostul. Plange langa toata munca sa apoi intr-o zi razvratindu-se urla si tipa aruncand, trantind si distrugand tot. Se calmeaza in momentul in care isi gaseste o noua muza cu care se simte fericit pana in momentul in care realizeaza ca e fericit si incepe a se gandi din ce in ce mai mult....

Categoria "Mari creatii" sunt cei care isi creeaza fara sa isi dea seama o proprie lume, in care de cele mai multe ori ei sunt foarte subjugati si batuti de soarta, isi plang de mila, se victimizeaza in ei,sufera de mania persecutiei, au impresia ca nu vor fi niciodata fericiti caci fericirea nu e de ei, ca nu stiu sa fie fericiti, ca nu pot accepta, ca nu au incredere,ca nu stiu ce vor,nu sunt multumiti niciodata de tablourile lor, creeaza in permanenta stari negative si orice moment frumos ii face sa se gandeasca numai la sfarsitul acestuia, sunt oameni care nu se mint singuri, pur si simplu ei sunt prea lasi, mult prea lasi incat nu numai ca nu sunt in stare sa iubeasca in general viata, ei nu stiu sa se iubeasca nici macar pe ei, sa fie mandri de ei, nici macar cat sa stea la limita bucuriilor marunte. Ei traiesc plan, tern, desi poate au impresia ca trec prin lucruri extraordinare, nu pot crea balanta in care sa puna ceea ce fac ei pentru ei si cat se chinuie sa arate altora. Nu stiu efectiv ce sa faca cu toata abilitatea asta de a crea, sunt artistii neintelesi, neintelesi de ei insisi. Acestia sunt ei, nu se ajuta, ei doar creeaza stari in care se afla. Din jalnica lor trezire nici nu vreau sa imi inchipui ce tablou maret ar iesi.

Categoria haotici, care creeaza de nebuni incontinuu, sar de la una la alta, nu au un anume stil, nonconformism suprem, tablouri facute pe baza unor sentimente amorfe. Creeaza in permanenta sentimente, sunt viciosi, vor in permanenta sa simta ceva dar nu stiu exact ce, se bucura cand simt si creeaza o intreaga lume bazata pe acest sentiment, pe care o structureaza prost, mult prea prost caci arata toate secretele talentului sau, iar ceilalti vin si doar fura ceea ce a creat el. Dar el e un artist idiot convins, continua cu pasiunea sa, sa traiasca in toate starile pe care le-a descoperit si pe care ajunge intr-un moment sa isi dea seama ca de fapt si le-a adunat pe toate in fata si astea ii sunt propriile muze, cand le are pe toate odata, creaza ganduri incontinuu. Ganduri despre toate starile si le schiteaza in fel si chip, unde s-a pierdut si de ce opera sa, nu ii pare completa, pana intr-o zi cand se trezeste fara ea. Atunci se aduna si creeaza din nou, faureste din amintiri, sageti otravitoare si sabii stralucitoare, asteptand clipa in care le va putea folosi. Acestia sunt ei, niste prosti, caci pasiunea pentru creatie e atat de mare incat nimeni nu il va putea opri vreodata sa o faca.

Sau cei care sunt atat de inocenti mereu, creeaza numai frumos in jurul lor, numai voie buna si incanta cu zambetul lor naiv, cu fericirea debordanta, deseneaza drumuri perpetue cu flori pe margini si curcubee peste poduri pe care stau indragostitii si se saruta. Creeaza vise pe care si le indeplinesc caci ei nu se gandesc ca opera nu le va iesi, iar daca se intampla ca din rautate cineva sa le-o strice, o ia bucuros si o repara, caci isi iubeste munca de om talentat, de pictor, sculptor, inventator, inginer, poet, narator al vietii sale, toate la un loc. Creeaza pasiune in pasiune si iubire in tot ceea ce atinge. Creeaza o poveste din tot si intalneste mereu oameni care il face sa reflecteze la urmatoarea sa lucrare. Acestia sunt cei mai frumosi dintre toti.

Si cel mai rau: Amalgamul. Toate tipurile de "Creatori", intr-unul singur. La modul in care ei creeaza, nu vreau sa ma gandesc, e mult prea extaziant si durereos, deopotriva. Doar un lucru stiu, cand vor avea destula experienta, se vor delecta in fata unei opere pe care ar putea fi invidios chiar si Rembrandt sau chiar si Gaudi, caci sunt convinsa ca sub acest tablou va sta o constructie absolut solida cu foarte multe detalii,mai ceva decat Sagrada Familigia, pe care numai un cunoscator le-ar putea vedea. Sa ne intelegem, asadar, am inteles ca oamenii creeaza o situatie, imbina persoane, le/se implica apoi munceste necontentit pentru a dezbina. O epopee...

Amintire

mi-amintesc de tine cand erai copil
mi-amintesc doar ploile de mai
mi-amintesc sufletul tau fragil
mi-amintesc cu veselie cum cantai.
mi-amintesc ca plangeai de fericire
mi-amintesc ca dansai
mi-amintesc ca ma incatai cu iubire
mi-amintesc cum odata erai.
mi-amintesc si zilele cu soare
mi-amintesc cum pe drumuri mergeai
mi-amintesc de-a ta paloare
mi-amintesc, femeie deveneai.
mi-amintesc puterea-ti de a rade
mi-amintesc cum printre maci infloreai
mi-amintesc cuvinte mult prea crude
mi-amintesc cum elegant le ocoleai.
mi-amintesc infuzie de vise
mi-amintesc o negura in privire
mi-amintesc usile inchise
mi-amintesc si jalnica-ti trezire.
mi-amintesc ca tu imi mai dansai
mi-amintesc de tine uneori
mi-amintesc sclipirea ce-o aveai
mi-amintesc uitarea-ti dintre flori
mi-amintesc ca-n alte dati vroiam ca sa cobori.
mi-amintesc ca ai crescut, Marite
mi-amintesc ca poate te-am uitat
mi-amintesc ca te-am pierdut printre cuvinte
mi-amintesc cu drag ca totusi n-ai plecat.

dependente

Stateam azi si ma gandeam : "Toata viata noastra suferim de o singura boala: dependenta!" Chiar asa. De mici, suntem dependenti de parinti ca sa ne hraneasca, de profesori ca sa ne invete, de prieteni ca sa ne distram, de oameni sa socializam, de o anume persoana ca sa iubim. Suntem de fapt dependenti de tot ceea ce ne inconjoara. Si dependentele se muta intre ele pe tot parcursul vietii. In permanenta suntem in cautarea unui dealer cat mai grozav ca sa ne livreze marfa cea mai buna. Iar dupa ce o consumam, avem nevoie de mai mult si mai mult si niciodata nu ne putem opri.
Cand dispare una dintre dependente, intram in sevraj, ne luptam cu noi si incercam cu disperare sa trecem peste, doar ca aici functioneaza un pic diferit, oricate dependente am avea in jur cand dispare una, celelalte nu mai au efect. Te consolezi cu ele dar nu esti bine. Si iar incerci din rasputeri sa te lupti cu tine, ca sa nu mai simti nevoia de acea dependenta. Dupa ce ne trece, o inlocuim cu alta si tot asa, un cerc fara de final din care nu mai poti iesi.
Omul este cea mai fascinanta fiinta de pe pamant si in acelasi timp cum imi spunea cineva la un moment dat "Omul este singurul animal care se poate autodistruge.", cel mai mare adevar pe care il putea spune acel cineva.
Intr-adevar oamenii sunt capabili, cu mintea lor sa faca lucruri nebanuite inspre distrugerea lor. In permanenta complica lucrurile, isi creaza ganduri, cand sunt fericiti nu pot accepta asta si incearca sa gaseasca tot felul de lucruri care sa ii aduca inapoi in nefericire. Caci daca omul e obisnuit sa aiba de suferit si sa isi creeze probleme, simte un disconfort inconstient in momentul in care ii este bine si involuntar face in asa fel incat sa se intoarca in starea lui de confort. Cand spunem "confort" normal ar trebui sa ne gandim la ceva pozitiv, dar confortul nu inseamna neaparat ceva bun ci pur si simplu starea de care psihicul tau a devenit dependent,starea in care el a trait mai mult,apoi el lupta in asa fel incat sa revina.
Cata putere si constientizare trebuie sa aiba un om ca sa se poate lupta cu el insusi pentru a nu mai fi acolo unde il duce subconstientul? Hm...habar nu am. Ideea e ca probabil, uneori, incercam atat sa facem lucrurile in asa fel incat sa fim fericiti incat pierdem orice bucurie de a trai. Vorbeam odata de puteri. Daca mi-as dori o putere, aceasta ar fi : "Sa am capacitatea de a renunta la privilegiul omului de a se autodistruge", sa pot sa simt si sa vad lucrurile la adevarata lor intensitate si valoare. Sa nu caut o cauza a momentului fericit, pentru ca unele momente pur si simplu sunt.
Suntem atat de simpli si ne dam mereu seama de asta dupa ce depasim o anumita situatie de orice natura si trece timpul. Ne trezim peste 2-3 ani ca ne uitam in spate si suntem atat de lucizi, ne amuzam si ne dam seama de cat de usor am fi putut rezolva anumite probleme. Chiar si in clipele cand ai fost nefericit, te trezesti dupa un anumit timp spunand: "De ce nu am plecat atunci cand am stiut ca sunt nefericit? Pentru ce am ramas, ca doar stiam cursul."
Cumva tot timpul speram si uneori speram atat de mult incat ne mintim pe noi insine, caci suntem absolut constienti de natura situatiei si de succesiunea faptelor dar noi nu, mai facem un compromis, stam in angoasa, ne uram atat noi pe noi incat in tot drumul asta pe care spunem ca il facem pentru fericirea noastra defapt traim nefericiti. Ar trebui uneori sa punem in balanta lucrurile pe care efectiv le facem pentru indeplinirea viselor noastre, pentru fericirea noastra, pentru noi si cat timp pierdem facand lucruri impotriva acestora. Suntem ciudati sau poate doar speciali?

"- Copilas, ce faci?
- Ma uit la lume.
- Unde?
- Acolo unde e fericirea. Soarele straluceste, copiii rad, cerul se oglindeste in lac, iarba e atat de verde cum nu am mai vazut-o vreodata. Iar eu stau trantita in iarba cu bicicleta langa mine si fac poze.
- Tu nu stii sa raspunzi scurt. Gandesti prea mult. Ce mai vezi?
- Hm...vad cainii cum se joaca si vanzatorul de inghetata imparte bucurie la cornet copilasilor. Tu stii ca atunci cand esti copil nu iti trebuie nimic ca sa poti fi fericit. Totul pentru tine inseamna fericire. Nu vrei sa dormi iar cand dormi te trezesti devreme ca esti nerabdator sa iti traiesti fericirea. Nu trebuie sa dai explicatii clare pentru starile si faptele tale. Vad batranei fericiti, tinandu-se de mana, vad lumina multa si adolescenti mult prea galagiosi de care mi-e drag. Pozez ca sa tin minte ziua asta minunata.
- Ma pozezi si pe mine? Sa ma tii minte?
- Te voi poza cand te vad, desi te tin minte mereu.
- Acum vreau sa ma pozezi. O faci te rog pentru mine.
- Unde esti? Vin sa te pozez.
- Uita-te mai bine la oameni.

Il vad pe banca, eu tac si zambesc, stia unde sunt, nu a uitat, isi da seama ca l-am vazut si se intoarce facandu-mi cu mana. Omul asta e extraordinar. Stie absolut tot. Si chiar il pozez, oamenii extraordinari merita sa fie captati intr-o poza cu zambet. Se ridica si vine langa mine. Se tranteste pe iarba si priveste cerul.

- Ce faci aici?
- Stiam ca aici vei fi caci acasa nu credeam ca stai pe o vreme ca asta.
- Puteam sa fiu in oras.
- Ai fost aseara. Azi te relaxezi si scrii, asta esti.
- Unde ai lasat-o ?
- La aeroport. Se intoarce saptamana viitoare. Copilas o saptamana nu scapi de mine. Voi fi umbra ta. Cat stam aici?
- Pana ne plictisim.
- Esti linistita azi. Imi place. Ti-a prins bine seara trecuta nu?
- Da.
- Stii, paradoxal e faptul ca poti fi atat de romantica si visatoare, incurabila. In acelasi timp te poti distra pana dimineata de zici ca se dezlantuie fiara din tine. De asta...
- Hai nu ma supara.
- Citesti ganduri?
- Am mai fost intrebata. Sper ca nu.
- Tu doar simti, ai si tu o calitate.
- Nu stiu daca sa mai privesc asta ca pe o calitate.
- Este. Ce faci de maine?
- Traiesc.
- Copilas, ajungi la vorba mea?
- Cam asa ceva. Problema e ca nu stiu cum sa o fac.
- Normal ca nu stii. Abia acum vei invata cum e sa traiesti pentru tine. Trebuia sa se intample si asta.
- Probabil.
- Hai ca reusesti tu. Apoi vei gasi tu linistea undeva. Daca pe a mea nu o vrei, hoato.
- Tu trebuie sa fii fericit cu viata ta, ai deja una si chiar frumoasa.
- Problema ta. Sa vezi oamenii fericiti. Hai sa mergem la piata sa iti cumpar un kg doua de egoism. Nu se mai poate asa.
- Esti rau.

Am stat asa de vorba cateva ore bune pana cand incepusem sa tremur de frig.

- Hai copilas, te duc acasa?
- Da.
- Te iau la mine? Doar te tin in brate.
- Nu. Vreau la mine.
- Nu stiu ce sa zic de decalogul asta al tau. Ai invatat sa zici nu. Bine nu conteaza ca mie mi-ai zis mereu. Zici ca ma vrei fericit, mincinoaso, daca vroiai asta nu eram acum cel mai bun prieten al tau, caruia sa ii impartasesti durerea. Te faceam fericita mereu.
- Iar eu pe tine sa suferi. Deci nu era bine.
- Asa e. Am inteles ca alta varianta nu mi-ai dat.
- Noapte buna. Ai grija pe unde te mai duci.
- Noapte buna copilas."


Am urcat in casa. Aceeasi camera, acelasi tavan, doar eu nu mai sunt aceeasi.

- Hei. Ce faci?
- Ai revenit. Credeam ca m-ai lasat. Ne-am cam certat in ultima vreme.
- Cum sa te las? Nu! Doar te-am lasat sa vad cum te descurci. Sa fiu sincer sunt mandru de tine.
- Cred ca e de bine.
- Chiar e. Mai putin actul asta egoist.
- E prietenul meu.
- Stiu si te iubeste enorm. Dar sper sa nu isi sadeasca iar speranta.
- Nu o va face. Stie mai bine decat oricine ca nu pot simti decat marea asta de iubire de frate.
- Mda, e destul de trist.
- Mai trist nu se poate.
- Ma bucur ca te recuperezi si treaba cu viata noua, o vom descoperi noi cumva.
- Sunt convinsa.
- Ce crezi?
- E ora noastra?
- Da.
- Cred ca mai sunt inca niste stele de serviciu.
- Ai chef sa numeri?
- Deja am inceput.

Noaptea, ce sfestnic bun :)

Ieri dupa ce a fost prietenul meu la mine, m-am tot gandit, ce voi face in weekend-ul asta, caci asta nu e ca celelalte, de acum o saptamana, doua sau chiar si de acum 2 -3 luni. Acest weekend e unul incarcat de emotie, e incarcat de intrebari si speranta catre bune raspunsuri.
Apoi am tras pe mine o pereche de blugi, un tricou cu mesaj sugestiv 'The end' si am pornit la drum. Nu stiam unde ma duc si nici de ce ma duc, stiam doar ca nu sunt fericita stand in casa si urland in mine, am invatat ca nu trebuie sa mai ramai in locul in care incepi sa  te simti nefericit. Mergand in drumul meu am realizat ca eram fara directie exact cum sunt si in viata ca ma gandeam cu disperare ca cineva ma va lua de mana si imi va spune "Asta e capatul suferintelor tale. Treci dincolo de drum, acolo va fi un nou inceput." dar nu a fost asa. Am ajuns intr-o cafenea draguta unde am baut o cafea cu iz de amintiri si muzica te ducea cu gandul catre fericiri marete, a fost o incantare, am citit, am scris, m-am imprietenit cu oamenii. Si mi-am adus aminte "Dolce far niente" (placerea de a nu face nimic), asa spunea Liz protagonista unei carti pe care am citit-o, carte draga mie caci in ea e o parte din mine, cumva cineva mi-a daruit-o intr-un moment in care aveam nevoie de ea, nu am citit-o cand am primit-o ci la scurt timp dupa. Nu imi venea sa cred cat de dependenta sunt de oameni. Dupa vreo 4 ore suna si telefonul.

-Ce faci?
- Nimic si e atat de bine, nici macar nu ma simt vinovata.
- Bravo. Iesi din "nimicul" asta al tau pe care oricum nu il inteleg si ne vedem la 8?
- Stau asa bine...
- Si dupa ce faci?
- Ma duc acasa.
- Daa du-te in camera aia ta si mori mai departe in tine. Esti o fantoma, te urasc! Acum vin si te iau, nu ma intereseaza, sau misca-te incoa la 8.
(asta e ea, acelasi stil incurajator ca si al meu. E posibil sa mori dar fa-o cu prestanta ce naiba)
- Ce facem?
- Bem o bere, ne uitam  la lume cum iti place tie si toate prostiile.
- Ok si pe urma plecam da?
- Aham.


M-am intalnit cu ea, in general ne vedem cumva doar in momente critice ca astea, si ea era intr-o stare similara, am vorbit vreo 2-3 ore de una, de alta (iarta-ma),iar eu ma uitam in josul strazii sa ii vad mersul, sa vad ca e ok ca sa ma pot elibera cumva sau doar sa imi hranesc starea. Mi-a atras atentia de cateva ori ca ma pierd si ca asteptarile m-au omorat. Ma uitam la oamenii care treceau grabiti umblau pe sub felinarele unde odata in locul tigarilor mentolate, paarfumate, jeans-ilor, fustelor stramte si mult prea scurte, injuriilor si cheilor de la masina rotite pe deget, erau candva oamenii pe care ii ador, galanti cu joben aduceau flori domnitelor care purtau umbrele din dantela si se faceau ca sunt total dezinteresate, iar ei stiau ca trebuie sa lupte pentru ele, cat au coborat standardele in zilele noastre, chiar si ale mele uneori. Am asteptat degeaba in sufletul meu, nu a venit .....dar in schimb in josul strazii, vesel ca intotdeauna, un pic cam grasut dar intotdeauna dispus sa ajute, impreuna cu o fata si un tip putin mai in varsta urca vesel gesticuland de zor asemenea unui italian. I-am facut cu mana si m-a vazut imediat. Am facut cunostinta cu ceilalti doi.

- Hei ce faci eroino? (m-a vazut cand ne-am cunoscut in actiunea unor opere de caritate. De atunci sunt eroina lui )

- Bine sa zic asa.
- Pe dracu! Arati ca naiba! In seara asta iti revi, iti fac eu perfuzii mici de 50. (ma uit la el si nu se potriveste fizicul cu ceea ce zice. E mult prea gras si o figura destul de fioroasa, abia acum il observam asa bine, de vreun metru nouazeci, ma gandeam, ar putea sa ma ia intr-o mana si sa fuga cu mine, ca pe o gantera)
- Perfuzii de 50? Esti fenomenal. Am incercat si noptile trecute dar nu mi-a iesit.
- Pariem?
- Nu mai am ce sa iti dau. Mi s-a luat totul.
- Imi dai prietenia ta neconditionata, aia care stiu ca e acolo si apoi faci sex nebun cu mine, simt ca esti capabila.
- Dar nici nu esti direct! Treaba cu prietenia este diametral opusa de treaba cu sexul.
- Pai nu, esti un prieten atat de bun incat faci asta pentru un prieten grasut care si-a pierdut speranta. (isi pune privirea de catelus)
- Hai valea! Multumeste-te cu prietenia ca altfel ti-o suflu cum sufla lupul casa purcelusului.
- Bine, bine. Eu te perfuziez, te anesteziez, si cand mai ai un pic de suflare te duc acasa sa dormi, nebuno care te autodistrugi.

Si asa am ajuns 5 oameni intr-o seara de sambata in acelasi loc, la aceeasi masa, impartind si impartasind pareri, povesti, amintiri de viata , de prieteni. Fiecare dintre noi radea cu gura pana la urechi dar in fond fiecare dintre noi avea o mare durere : relatii terminate dupa 9 ani, relatii oarecum incercuite fara iesire in care ei se iubesc dar totusi exista o alta ea, un alt el si cum nu ar fi de ajuns mai sunt si copii, frustrari de 40 de ani unde pierzi totul din prostia ta si ramai cu bani realizand ca acum nu mai sunt atat de valorosi, situatii in care te-a adus viata sa iti dai seama ca ai trait in propria  minciuna si acum abia inveti sa traiesti pentru tine, neincredere in oameni, teama ca nimeni nu te place. Cam astea erau povestile noastre, toti le stiam si nici unul dintre noi nu mai vorbea totusi despre ele, ne multumeam ca suntem toti acolo. Am fost cumva mai multe generatii la aceeasi masa si totusi la baza cu totii aveam cam aceleasi probleme. Am filozofat pana pe la 1 cand vinul baut incepuse deja sa isi faca efectul. Am intrat in club la un moment dat. A fost pentru prima oara cand nu m-a interesat ca sunt pe tenisi, e atat de bine sa nu ai tocuri, e atat de bine uneori sa fii tu pe picioarele tale. Mi-am revazut doi prieteni vechi, barmani, au sarit peste bar cand m-au vazut urcata pe scaun dansand cu patos pe "I want to break free", apoi au urmat serii de shoot-uri din partea lor, de revedere, de la revedere ca unul dintre ei pleaca din tara,  apoi ne-am asezat toti pe bar si am cantat cat ne-au tinut corzile vocale "One day baby will be old...." .M-au coplesit cu atentie. S-a uitat tot clubul la noi. Am descoperit ca te poti imbraca cat de pompos vrei tu, nu conteaza. Lumea se uita cu invidie si barbatii si femeile deopotriva. Isi doreau dezinhibarea mea, atitudinea mea, libertatea mea, libertatea de fi eu, a fost atat de bine sa dansez fix cum am avut chef, cu prietenii astia pe care ii am si care nu m-au parasit in zilele astea in care am fost si probabil voi fi in continuare o ciudata nebuna, usor schizofrenica care vorbeste cu ea insasi si isi face un altar cu idealurile ei la care se inchina in permanenta. Am fost aseara atat de dezinteresata de ce-ar putea zice altii. Pana la urma la ce ma ajuta?

- Ce dracu le faci de se uita asa?
- Nu te ingrijora asa e ea. Asta face intotdeauna. E o nebuna danseaza sa ii omoare pe astia si pe ele.
- Nu fac nimic, tocmai chiar sunt imbracata zici ca ma duc sa joc tenis de picior, machiata nu sunt. Port cu toata mandria in schimb dezinteresul si neincrederea in oameni.
- Sa mor, tu esti filozoafa chiar si la 2 dimineata?
- Mereu!

Am deranjat cateva domnisoare ale caror iubiti se uitau catre mine. Nu se uitau la mine de fapt ci la o femeie salbatica, pasionala, fara inhibitii care e singura cu prietenii dupa ea si nu are nicio obligatie. E doar fantezie. Dupa cum ziceam, domnitele rujate s-au cam speriat cand au vazut ca pierd din atentie si una dintre ele a facut greseala sa ma traga de mana, in secunda doi am sarit peste masa ce ne despartea (avantaj tenisi, dezavantaj tocuri) si m-am trezit doar ca ii tineam mainile la spate iar ea urla, moment in care mi-am dat seama ce fac. Iti dai seama pana unde duce impulsivitatea mea? Nu stiu de ce am reactionat asa. Saraca fata doar isi apara teritoriul.

- Mi-ai aratat ca esti desteapta. Multumesc ca nu m-ai dezamagit.

M-a luat pe sus si m-a urcat inapoi pe scaunul unde dansam, apoi a fost tort, ziua cuiva, ne-am imprietenit si lipit la tort, apoi o bataie cu niste cuburi de gheata, iar in toata valtoarea asta, ametita de-a binelea spre 4 dimineata eu stii ce faceam? Ma gandeam . Asteptam din nou ceva ce stiam ca nu se va intampla. Printre aburii de alcool imi inchipuiam ca va aparea cineva si imi va spune ca totul a fost doar un cosmar si acum s-a terminat. Stiu ca sunt idioata. Vorbeam candva de detasare, asta am facut pana acum atatia ani, m-am detasat, pana si de mine m-am detasat. Acum mi-am dat seama ca pur si simplu nu vreau sa ma detasez vreau sa imi reintregesc viziunea asupra idealurilor mele. Nu vreau sa te / ma inchid undeva, vreau sa te / ma vad si sa iti vorbesc pana cand sufletul meu te / se va elibera singur.
 Prietenul meu mi-a demosntrat ca intr-adevar ma poate lua intr-o mana si fugi cu mine pe la 5 dimineata. M-a luat cum ai ridica o floare dintr-o glastra (una beata) si m-a dus la taxi in timp ce eu dadeam din picioare rasfatandu-ma ca vreau inapoi.

- Am castigat pariul.
- Nu!
- Ce nu? Ti-ai vandut sufletul gata. Prietenia ta e acum a mea pentru totdeauna.
- Era si inainte si acum cu atat mai mult.
- Eroino! Sa ai grija de tine ai inteles? Nimic in lumea asta nu merita suferinta ta. Fii asa cum stiu eu ca esti.
- Multumesc. (am zis cumva cam impleticit si in reluare ca in Matrix. L-am vazut indepartandu-se pana a ramas un punct in urma mea)

Nu stiu cum a fost drumul spre casa, Stiu ca la un moment dat taximetristul se uita la mine si ma intreba daca am de gand sa cobor. Mor de ras, M-am simtit rusinata dar in acelasi timp mi-am dat seama ca eu nu am trecut prin asta, intotdeauna mi-am impus sa fiu altfel, sa nu vada lumea, ce-ar spune ai mei. Cui dracu ii pasa? Am fost fericita ieri ca am prieteni, chiar daca sunt ca mine, ei nu isi plang atat de mila. Am un prieten care si-a pierdut un picior, il admir enorm ca el munceste in continuare, ca rade, are prieteni, o iubita extraordinara, am un prieten care e bolnav dar totusi rade, se bucura de tot ce il inconjoara, am prieteni cu familie care si-au pierdut job-ul si au supravietuit, am prieteni care si-au pierdut casele, si-au pierdut persoane dragi in accidente tragice, si mai sunt restul oamenilor, unii orfani, unii dorm pe strazi, cat de cruda e viata? Foarte! Si totusi cu mine a fost indulgenta, trebuie sa invat sa ma impac cu mine, trebuie sa invat sa ma iubesc caci asta e singura forma pe care nu o stiu. 

Am coborat din taxi si am urcat cantand de nebuna, am luat-o pe scari, am alergat, nu pentru ca as fi vrut sa ajung acasa mai repede ci doar sa prelungesc ajungerea acasa. Am deschis usa, am intrat in camera si ultimul lucru pe care mi-l amintesc e ca am deschis larg geamul si m-am trantit in pat. Apoi m-am trezit asa, a fost un fel de deja vu. M-am trezit atat de odihnita desi am dormit 3-4 ore.

Ah si mi-am dat seama ca pe abdomen am o mare inima desenata, taiata, ca semnul interzis cu un mare NU pe ea. M-a bufnit rasul. Mi-am adus aminte ca la un moment dat am scos rujul din geanta si ne-am rujat toti, mi-am rujat barmanii iar prietena mea mi-a ridicat tricoul si mi-a desenat asta in timp ce astialalti cantau de nebuni "You're simply the best...".

Azi ma bucur de viata, ma ridic si plec. Unde? Nu stiu. Urmeaza sa descopar :)