"....E noapte si lumina calda se lasa ca o mantie velura peste parul ce-mi flutura usor in adierea vantului, marea e linistita iar linistea ei ma sperie si ma adancesc, s-a asezat langa mine iar eu nu am schitat nici un gest, nici nu am privit, am ramas asa ca in transa, iar dupa cateva minute de liniste, m-a intrebat calm:

- Au trecut zile, cate?
- Multe
- Si cum?
- Nici nu mai stiu si nici nu mai vreau sa stiu.
- Au fost bucurii?
- Multe, dar nu au ramas asa.
- Nimic nu e pentru totdeauna.
- Asa e, dar nefericirile?
- Nici macar ele.
- Si suferinta?
- Nici ea nu ramane pt totdeauna.
- Ba da!
- Te asigur ca nu, cel mult lasa cicatrici.
- Adanci, sau rani care nu se vindeca intotdeauna inainte sa ne ducem.
- Bucura-te.
- Pentru ce?
- Pentru tot. Oamenii mai si mor, nu uita sa revii inainte sa te duci, inainte sa se duca.
- Oamenii mai si mor...asta stiu, dar nu pot impiedica asta, e ireversibila situatia.
- Da, dar clipele tale in care te bucuri sunt incomesurabile.
- Mi-am avortat placerea de a ma mai bucura. Suntem singuri pe lume.
- Cu umbra noastra.
- Gresit! Pana si ea ne paraseste cand apar norii.
- Asa e, trist.
- Stiu, si atunci? Spune-mi! Atunci? Pentru ce ma bucur?
- Ca existi.
- Da, exist si doare. Doare al naibii de tare.
- Dar zambesti asa frumos.
- Stii uneori zambetul unui om nu inseamna neaparat fericire ci doar putere de face fata problemelor. Eu nu mai am putere...
- Incearca sa indepartezi frustarile astea care iti incorseteaza inima si mintea.
- Nu mai pot! Uneori nu mai pot! Uneori simt si ultima sinapsa scurtcircuitandu-se.
- Tipa.
- As urla din rasputeri, as fugi de tara, de oameni, de tot. As pleca fara suflare, fara sa ma uit inapoi!
- Si cand vor veni regretele, ce vei face?
- Regrete? Pentru ce? Ca am avut odata tot ceea ce n-as fi visat, ca am avut ce altii doar visau, ca am urcat spre varf si a venit o avalansa care mi-a daramat si ultimul principiu ascuns adanc, care mi-a distrus orice zid, orice mandrie, orice orgoliu? Stii cat de greu e sa le recuperezi? Stii cat de greu e sa dispara tot ceea ce ai cladit intr-o clipa, doar o fractiune cat poti inchide ochii.
- Regrete pentru oamenii ce te iubesc, pentru oamenii care zambesc cand te vad, pentru cei care te strang in brate cand vad ca te doare, pentru cei care asteapta sa te auda, sa te aiba alaturi, pentru lumea care mai are o urma de uman in ei. Pentru cei care nu au fost prinsi in rautatea si coruptia sociala si morala.
- Oameni? Ha! Oameni?! Stii tu ca oamenii imi zambesc cand vor ceva? Ca oamenii ma imbratiseaza cand au un interes? Ca oamenii nu apreciaza? Ca eu nu ma apreciez? Ca nu stiu ce rost mai am si ca orice scop l-am mai avut simt ca nu mai e, ca am imbatranit atat de devreme, ca pe afara sunt ca o floare si inauntru am inceput sa fiu putreda de tot ce se intampla? Ca oamenii tradeaza? Mult si grav! Oamenii de la care nu te-ai fi asteptat iti intorc spatele in cel mai greu moment! Oamenii...
- De unde atata inversunare?
- Din toate frustarile adunate in vreme, din toate situatiile in care nimeni nu are scrupule, din toate gandurile si faptele. Din toate.
- Atunci renunti?
- Sa renunt?! Niciodata!
- Te contrazici. Ai zis ca vrei sa pleci.
- Da sa plec, de mine, de oameni...Dar nu de tot. Sa plec o vreme, sa imi gasesc linistea, sa imi gasesc suflarea lina ca acordurile unui pian, nu sacadata si sufocata.
- Si ce rezolvi? Cand te intorci va fi mai bine?
- Nu stiu daca va fi mai bine, dar voi fi mai limpede.
- Hai sa iti zic ceva : uneori nu poti sa fugi de trecut, uneori e atat de greu sa scapi de acele dureri, de amintiri, se rasfrang ca o lumina puternica in acest prezent ambiguu care nu mai stim din ce e plamadit, din noi, din altii, din trecut, caci orice gasim in prezentul asta care ne multumeste sau nu este decat constructia de pe fundatia pe care noi ne-am creat-o in toti anii, e o casa cu multe camere, o casa pe care am creat-o cu persoanele pe care le-am intalnit, fiecare om, fiecare persoana a ajutat sa o ridicam, cu bunatatea lor, cu rautatea sau invidia lor, toate astea ne-au ajutat sa avem o casa a prezentului, un camin al nostru la care vom construi in permanenta, fiecare experienta pe care am avut-o ne-a ajutat sa mai ridicam o grinda, sa mai facem o scara, sa plantam o gradina, fiecare floare din aceasta gradina reprezinta cate o persoana care a trecut prin ea, asa avem o multitudine de culori, diferite mici si mari, frumos mirositoare sau otravitoare, asa cum sunt si oamenii, intotdeauna cineva va incerca sa ne vandalizeze casa si va intra navala, depinde de noi cum stim sa ne-o aparam, depinde de noi daca avem constructia destul de solida sa nu poata pica la orice atac, depinde de noi daca ramanem in picioare dupa toate astea.
- Lupta cu viata. Stiu ce spui, am fost acolo.
- Atunci, pazeste-ti casa, e ceva numai al tau. Fa din asta un scop, nu privi spre altii.
- Nu pot, uneori simt cu trecutul ma persecuta, nu ma lasa sa traiesc in propria-mi casa dupa cum spuneai tu.
- Hm...ce simti?
- Simt ca uneori nu pot fi prezenta in propria-mi viata, ca uneori intalnesc ceea ce ma face fericita, dar sumbru momentul in care imi dau seama ca nimic nu este cum as fi crezut, ca fiecare are un secret, ca si altii au rani adanci necicatrizate inca si ca nu poti trece de oprelisti pe care sufletul le impune.
- Atunci lupta daca stii ca asta vrei.
- Haha ma faci sa rad amar, nu stiu sa lupt, nu stiu cum sa lupt, consider ca daca cineva nu isi poate depasi propriile dureri ale trecutului eu nu am cum sa lupt cu asta.
- Gresit! Cum nu stii sa lupti? Lupti pentru ceea ce vrei.
- Da, asta fac, pentru munca mea, pentru familia mea, pentru succes, pentru prieteni, dar pentru cel de langa mine, cand simt ca nu e prezent, nu o pot face.
- De ce? Te-ai gandit ca poate asta vrea, poate cu disperare isi doreste mana ta care sa il traga din haul ce cade? Poate s-a saturat sa fie tare si nu mai stie cum sa iasa din trecutul ce ii incatuseaza mainile, mintea.
- Nu, nu cred!
- Aici nu e timp de orgolii draga mea, aici e vorba de viata, daca cineva merita, e datoria ta sa o faci. E datoria ta sa lupti pana cand ai ramas fara nici o alta arma. Pana cand stii ca ai incercat tot si atunci daca nu ai reusit, da, poti elibera persoana pentru a putea gasi pe cineva care va avea poate o alta metoda sau poate va veni intr-un timp mai bun, o vreme mai buna.
- Ceea ce imi spui este sa lupt pentru nimic.
- Asta ai inteles din ceea ce am zis?
- Da! Sa lupt pentru cineva ca mai apoi sa ii las fericirea in bratele altcuiva.
- Trebuie sa o faci, pentru tine, altfel vei ramane cu acest regret toata viata. Vei putea trai cu el? Oare nu ai destule alte regrete?
- De fapt, eu nu stiu cum sa fac. Ma simt neajutorata in fata unei incertitudini de care nu as fi vrut sa am parte.
- El cum e?
- El...el e visul, el e cel care ma face sa zambesc in intunericul in care ma aflu, pentru el reusesc sa ma detasez de orice problema majora pe care o am, pentru el reusesc sa fiu vesela tot timpul, pentru el am lasat mandria deoparte si m-am deschis precum o carte, el imi aduce liniste in neliniste, pentru el imi fac toate gandurile astea, pe el as vrea sa il vad fericit, pe el vreau sa il invat ceea ce eu nu stiu, sa vada frumosul din viata, sa se bucure cand rasare soarele, el vreau sa ramana sufletul cald pe care l-am simtit, el ma face sa ma indragostesc nebuneste, el ma face sa simt fluturi gigantici, el ma face sa ma simt ca o adolescenta in etatea mea emotionala mult prea inaintata, el ma face sa fiu trista cand e trist, el ma face sa ma intreb mereu ce e cu el, el ma face sa ma gandesc zi si noapte daca e bine, el uneori nu e cu mine chiar daca e, el imi ridica multe semne de intrebare, el e atat de complex prin simplitatea lui, el e cel pe care il asteptam, el e ceea ce imi lipsea, el nu putea veni intr-un moment mai oportun, el nu stiu daca simte, eu nu am rabdare, el nu spune nimic, el doar zambeste cald, doar priveste cald, doar atinge cald sufletul meu, el imi da o siguranta dar si nesiguranta, el as vrea sa fie fericit mereu,ai dreptate, cu sau fara mine.
- Asta este lupta despre care vorbeam,si mai frumos tot ceea ce incerci sa faci e neconditionat. E cea mai rara forma de afectiune, totul in lumea asta e bazat pe interes, pentru ce sa faci parte din lume?
- Si cu mine cum ramane? M-am saturat atatia ani sa primesc numai palme din partea vietii, sa vad oamenii zambind si sa stiu ca in spatele acelui zambet nu e decat un alt plan, ca si cel mai apropiat om pentru care ai facut totul, iti poate intoarce spatele si te lasa cu toate usile inchise, stii cat de greu am reusit sa trec peste bariera mintii mele ca sa pot vedea o usa deschisa, stii cat ma lupt inca cu mine daca sa intru sau nu dincolo, stii de cat timp stau in prag, desi fiecare simt al meu imi spune sa o fac, sa intru, stii cat imi e de teama, cat imi e de frica si imi tremura corpul cand ma gandesc, si as vrea uneori doar sa ma intorc acolo unde stiu, sa fiu eu insingurata.
- Vrei asta doar pentru ca asa stii sa traiesti, asta ai facut pana acum, e confortabil, chiar daca e rau.
- Dar acolo stiu sa ma apar, cand vin tradarile eu rad, cand oamenii sunt rai deja stiu, cand sufletul mi se rupe in doua, stiu sa il reasamblez, cand inima imi sangereaza puternic, am invatat sa o bandajez, cand singurele maini care au fost mereu langa mine sunt inca calde si ma suporta, e tot ceea ce stiu, dar sa fie totul bine, eden propriu, in care eu sa fiu fericita iar apoi sa trebuiasca sa plec, sa pierd toate astea, nu cred ca pot suporta, nu, nu pot.
- Ba da! Poti si vrei, si asta vei face, fie ca iti place, fie ca nu. E momentul in care vei trece peste toata aceasta lupta inutila cu tine si vei face ceea ce trebuie. Lasa incapatanarea asta deoparte. Fii tu! Nu mai incerca sa iti impui atat. De ce faci asta? De ce te chinui singura? De ce nu accepti unele lucruri asa cum sunt?
- Corect, pot face asta, dar ce ne facem cand sentimentele o iau razna si tu nu stii nimic, nu stii daca e bine, daca e rau, daca trebuie sa continui, daca ar fi mai bine sa te opresti, daca e si de-o parte si de alta, nu stii daca celalalt a trecut peste ce-a fost, ce faci cand in unele clipe simti ca nu e prezent decat fizic, si ti se rupe sufletul ca simti ca nu e in regula si nu poti ajuta in nici un fel, cand cel de langa tine, e langa tine dar totusi e departe, e ca si cum ai trai intr-o lume in care nimeni nu te aude, nimeni nu te vede, esti ca si paralizat auzi si simti tot dar esti legat psihic, nu poti vorbi.
- Esti mult prea fatalista. Bucura-te de lucruri, de simplitate, nu le mai complica, te voi incuraja : Orice are un sfarsit! Ceea ce importanta e doar maniera in care reusesti sa transcezi tot acest drum. Poate si lui ii e teama.
- Poate, dar uneori atat de mult as vrea sa vorbeasca cu mine.
- Mai intai vorbeste tu cu tine, mai intai educa-te tu pe tine, mai intai indeplineste tu toate cerintele pe care le ai ca mai apoi sa poti cere de la altii.
- E greu.
- Drumurile spre fericire intotdeauna sunt lungi si anevoioase.
- Fericire?! Pentru fericirea aceea care dureaza o clipa?!?
- Pentru aceasta fericire merita sa te lupti cu orice in lume.
- Si dupa ce o am? Dupa ce trece clipa?
- Iti creezi o viata in care vei incerca in mod repetat sa faci tot ceea ce iti sta in putinta sa retraiesti din nou si din nou sentimentul pe care l-ai avut. Sa il transmiti altora, poate copiilor, poate nepotilor, iar cand te vei duce o vei putea face cu zambetul pe buze.
- Sa fie asta un scop?
- Da! Fa din asta un scop si vei gasi cheia linistii tale.
- Dar tot ce pot face e doar sa ofer.
- Ofera daca poti si opreste-te la asta!
- Stai! Cine esti?
.....langa mine doar umbra noptii se imbratisa cu luna si vantul in urma lui lasa un iz de raspunsuri la intrebarile ce inca imi rasunau in minte…nu stiu cine a fost, sau de ce a fost, a fost poate doar un suflet ratacit, care a fost la fel ca mine, as vrea doar sa ii multumesc.... ("Bucati din suflet":)

E dimineata...

E dimineata, a nu stiu cata dimineata, aproximativ a 9364 – a dimineata,
dimineata in care lucrurile nu au mai fost ca inainte,
dimineata in care m-ai tezit,
dimineata in care mi-ai spus “Buna dimineata” si am simtit asta,
dimineata in care m-ai imbratisat,
dimineata in care mi-ai mangaiat parul,
dimineata in care mi-ai facut cafeaua,
dimineata in care am savurat tigara,
dimineata in care am zambit,
dimineata in care mi-ai zambit,
dimineata in care m-ai privit cu drag,
dimineata in care am stiut ca te bucuri ca sunt acolo,
dimineata in care nu ti-as mai fi dat drumul din brate,
dimineata in care cafeaua a fost cum alta nu a mai fost,
dimineata in care am avut numai ganduri bune,
dimineata in care soarele intra navala nu numai in casa ci si in sufletul meu,
dimineata in care m-am simtit sensibila,
dimineata in care m-am simtit protejata,
dimineata in care am stiu ca exista magie,
dimineata in care hainele nu au mai contat caci m-am simtit frumoasa pe interior,
dimineata in care am realizat ca exista oameni speciali,
dimineata in care nu m-am trezit eu cu grijile mele,
dimineata in care tu m-ai privit intr-un fel anume,
dimineata in care mi-ai suras intr-un fel anume,
dimineata in care orice om ar vrea sa se trezeasca,
dimineata pe care o doream,
dimineata pe care o visam,
dimineata in care parul si corpul meu miroseau a tine,
dimineata in care parfumul tau se raspandea prin camera,
dimineata in care m-am intins pe perna ta si a fost cel mai frumos lucru pe care l-am simtit,
dimineata in care mi-am detronat unul dintre principii,
dimineata in care mi-am dat seama ca poti oferi dar si primi,
dimineata in care mi-am dat seama ca TU esti uimitor,
dimineata in care m-am trezit bine dispusa,
dimineata in care totul a fost poezie,
dimineata in care dusul a fost ploaie de vise,
dimineata in care m-am simtit copil,
dimineata in care as fi stat sa ma alinti,
dimineata in care te-as fi alintat,
dimineata in care nu am mai vazut doar tavanul alb,
dimineata in care m-am simtit simpla,
dimineata in care erai imbracat la costum,
dimineata in care erai grabit dar m-ai sarutat cu pasiune,
dimineata in care ai mai fi stat,
dimineata in care am zambit dupa ce usa s-a inchis,
dimineata in care as fi vrut ca timpul sa inghete un timp...

Miroase a primavara cand parul tau e ud
Si ce sublim cand razele se rasfrang peste trupu-ti nud
Ce iz de flori si fericire, cand imi zambesti
Oare asta e frumusetea cand traiesti?

Si am privit o clipa cerul
E atat de simplu, nu as vrea sa risipesc misterul
Caci in camasa-mi alba cand te ridici alene
As vrea sa te pictez sa imi ramai asa o vreme

Iar trupul tau felin, cand il invaluie pe al meu
Ce vis frumos, as vrea sa fie asa mereu
Si uneori stau si ma intreb esti vie sau poveste?
Cum ai intrat in mine, navala, fara veste...

Ti-aprinzi tigara, esti nimfa sau zeita
As sta asa in liniste un timp sa uit de orice mai exista
Prin fumul gri si greu sa te privesc
Si-apoi sa imi dau seama : Femeie, esti tot ce imi doresc.

Indemn la lupta

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis. (Radu Gyr)

Dezleaga-mi mainile de trecut
Sterge-mi zambetul asta sinistru si mut
Vindeca-mi genunchii goi, cicatrizati
Loviti de timp, de erori magistrale, tiranizati

Desfa din dor cu dor
Aceasta masca de actor
Iarta-mi absenta, ignoranta, pieirea
Ascunde toate relele, imagineaza-mi trairea

Si sa vorbim apoi de timp, de timpul tau, de timpul meu
De timpul nostru, e atat de greu,
Sa picuram in taina noptii o sclipire
Sa fii al meu, sa fiu a ta…ce nemurire…

Lasa-ti zambetul sa alunece lin, pic cu pic sa-mi inunde sufletul. Zavoreste in tine toate tainele visului meu, atinge-mi gandul pierdut cu o sclipire, de azi, de maine. Fii visare si cantec de dor, fii raza zorilor ce frange noaptea din mine...fii cuvant decis si ferm, refa eu-l acesta stingher. Zideste perete de magie intre noi si lume, schiteaza mireasma cu iz de iasomie in drumul vietii mele. Sadeste un nou eden in monotonie si canta-mi surasul unui copil abia nascut. Ilumineaza o calea abia descoperita cu fir de matase pe margini nedefinite. Viseaza cu mine visuri marete, indrazneste un imposibil, posibil in mine....cladeste palate cu printi si printese, intoarce-ma'n basm o vreme, un timp. Destainuie frumosul din propria-mi lume, cu pasnice sclipiri ale trecutului maine. Fii doar o noapte intr-o calduroasa vara, amintire pierduta in ziua de toamna. Pasuieste-ma o ora in lumea-mi boema sa dansez un dans de gratie elenna. Picura-mi stele in priviri, sa simt sclipirea unui moment cum altul n-ar fi. Trezeste-ma captiva in propriul meu vis. Doreste-mi sa plang, lacrimi de roua, de fericire continua, nu o opri. Lasa-mi copilul acesta din mine, sa rada, sa cante, vreau asta ca zestre. Atinge o coarda din harpa aceasta, fii inger sau demon, fii o poveste...

Depravare sociala....

Uman...s-ar spune din vremuri de cand lumea ca am fi niste animale sociale, animale al caror creier s-ar spune ca trebuie sa functioneze la o capacitate mai mare decat restul mamiferelor...dar observ cu stupoare pe zi ce trece ca de fapt suntem atat de similari cu bunele noastre necuvantatoare...nu stiu de ce mai mir oricum e dovedit stiintific ca de la verisoarele noastre primate incoace marimea creierului nu s-a modificat DELOC...ah bine fie, ceea ce ne da gradul de superioritate sunt cei doi lobi frontali ce ne lasa sa gandim si sa percepem harti... oamenii reactioneaza prin violenta, santaj, ipocrizie, furt, scenarii, ascunsi, cu sange rece uneori...aici diferentele, ca animalele reactioneaza pe fata, le enervezi te maraie, le superi, te ataca...nu isi fac un plan marsav ca tu sa poti cadea in nu stiu ce capcana psihologica si sa nu mai stii cum sa iti repari cicatricile dupa...asist la denigrarea societatii pe zi ce trece, neputincios om de rand, cum as putea schimba lumea...mai intai sa ma schimb eu, dar cum poti schimba ceva ce e in natura ta umana...uman, straniu si trist caci uman ar trebui sa aiba o conotatie destul de puternica si fixa pe cand uman in ziua de azi e sa lasi copii fara vina pe strazi, fara viitor, sa lasi batrani ce au muncit o viata sa nu aiba dupa ce bea apa, sa lasi tineri cu facultati si grade inalte in anii de scoala sa munceasca pe cativa lei pentru unii care au castigat bani usor si nu se vor ridica niciodata la gradul lor de inteligenta ...ce e uman in ziua de azi? unde e recunostinta in zilele astea...de ce noi cei umani si cu capacitati nebanuite in ale gandirii nu putem multumi niciodata pentru ceea ce avem, nu suntem niciodata in stare sa constientizam plusurile din viata noastra, de ziua in care ne trezim pentru ca am mai apucat una sa o putem trai, pentru banii pe care ii castigam prin munca noastra, pentru oamenii ce zambesc cand ne vad, pentru ca stim ca suntem iubiti, pentru oamenii carora le zambim, pentru ca avem cui sa intoarcem iubirea, pentru familie caci avem unde sa ne intoarcem in fiecare zi si nu stam singuri intre patru pereti, pentru umarul surorii pe care poti plange uneori, pentru bratele parintilor ca sunt alaturi de noi si niciodata nu vom stii sa ii apreciem la nivelul la care ar merita sa fie apreciati, pentru oamenii pe care ii intalnim, pentru razele soarelui, pentru stelele de pe cer...pentru simplitate....

Draga Domnule "Timp"...as vrea sa vorbim un pic despre cum faci tu lucrurile sa se intample, si sa iti aduc la cunostinta "draga domnule" ca furtul in lumea noastra se pedepseste, iar si iar, de fiecare data cand furi, la nesfarsit....stii..... as vrea sa trimit politia tineretii sa te caute si s te judece....judecatorul cel mai tanar cu putinta, sa te inchida pe viata. Nu! Pentru eternitate sa te inchida, dar sa te inchida in momentele cele mai frumoase, atunci cand realitatea este mult mai frumoasa decat orice vis, sa te inchida cand oamenii sunt  fericiti si se iubesc, sa te inchida cand copiii se joaca, cand batranii se bucura de iubirea nepotilor, sa te inchida intr-o sfera a universului sa nu mai gasesti drumul spre noi. Sa te poti odihni si tu draga domnule, ca poate ai obosit atat amar de timp sa furi de la noi....oare tu nu stii ca noi avem doar cativa ani de viata, ca ei nu ne ajung sa facem tot ce ne-am propus, ca nu apucam sa ne indeplinim visurile, ca nu ajungem acasa de sarbatori, ca atunci cand ajungem nu ne mai putem bucura asa cum trebuie de ele, ca nu mai apucam sa le spunem celor dragi cat de mult ii iubim, ca nu ne mai lasi nici putinul timp in care sa le facem bucurii, ca nu ne lasi sa ne bucuram de fericire, caci vii si derulezi mult prea repede fiecare clipa minunata de care avem parte, de ce esti tu draga "Timp" atat de siret cu noi?....nu te-ai saturat tu sa te urasca lumea....sa fi tu atat de nerecunoscator pentru tot timpul de pana acum, timpul meu, ce ti l-ai insusit....hai gandeste-te putin acum in vremea asta de sarbatoare, te rog, fii mai bun dragul meu "Timp" si te rog macar sa atipesti putin in clipele cand voi fi cu ai mei, in clipele cand voi avea inima plina de fericire, in momentele cand mama face sarmale si prajituri si toata casa miroase a spirit de craciun, cand tata apare in prag rosu in obraji cu zambetul pe buze si ne ia in brate, in clipele cand voi bea o cana de ceai fierbinte in care se vor scalda cateva bucatele de mar cu iz de scortisoara, in compania surorii mele, atunci cand voi ciocni un pahar cu ai mei si ne vom spune la multi ani, te rog atipeste un pic cand le spun cat de mult ii iubesc si cat inseamna pentru mine, opreste-te atunci cand voi simti caldura unei inimi dragi si imbratisarea calda ....bataia cu zapada....opreste-te te rog, impiedica-te putin cand va ninge ca in povesti si eu voi fi acolo tolanita, asteptand mana calda ce o va cuprinde pe a mea....dar pana atunci te rog, adormi putin cand vor canta colindatori, adormi putin cand oamenii sunt mai buni unii cu ceilalti, adormi putin de sarbatori.....