Dulci pacate

Statea impasiv, tragand lung din tigara. Nu se stie inca la ce se gandea doar cerul cu tenta rosiatica i se rasfrangea in umbre pe chip. Pe fundal canta o melodie imbietoare ce se prelingea la fel de lasciv ca si ploaia de afara. Vantul ce adia lin ii imprastia mirosul parfumului prin camera.
Ea s-a apropiat gratios in pasi de dans, plimbandu-si degetele pe spatele lui gol, iar el a inchis ochii zambind a placere. L-a sarutat incet pe spate privindu-i pielea cum se infioara. Mainile lui se incordau, s-a intors privind-o plin de dorinta. A sarutat-o incet simtindu-i fiecare suflare. O intoarse privindu-i trupul unduindu-se sub mangaierile lui. Ii dadu bretelele la o parte iar rochia-i cazu fara preget pe gresia rece. Ii saruta gatul coborand usor pe linia coloanei. Il lua in brate, si violent, aproape animalic il lasa sa se infrupte din trupul ei cu iz de pacat, unghiile  ei se inclestau in carne, pasiunea lasa sa se vada stropi de sudoare stralucind intr-o lumina de-acum deja difuza. O ridica pe masa iar paharul de vin cu urme de ruj cazu, spargandu-se in mii de bucatele. Ii cuprinse parul in maini, o simtea in tot "eul" lui, ea isi lasa capul pe spate si amandoi se pierdura in extaz.

Doza de epinefrina isi facu efectul si un ras bizar ii cuprinse pe amandoi.

Sunt si eu om, nu sunt un sfant!

Cred ca fiecare avem in viata noastra un "Mefistofel" ca a lui Faust care ne indeamna sa pacatuim. Cred pana la urma ca fiecare are dreptul de a se descoperi pe sine. Exista un moment in viata in care iti dai seama ca pe langa "omul minunat" ce suntem sau pretindem ca suntem, mai avem o intreaga cutie cu ganduri ascunse de care ne tot ferim si nu le lasam sa iasa la iveala. Oamenii la nastere primesc in mod egal o doza de rautate, una de invidie, una de prefacatorie, pe langa celelalte calitati bune. In timpul vietii fiecare extrapoleaza propriile calitati, unii si le ascund pe cele rele si incearca sa fie cat mai buni, cat mai amabili, cat mai piosi dar te pot vinde si se pot vinde cel mai usor, de dragul unei fapte bune, spun ei. Mai sunt cei ce isi duc la extreme calitatile negative si nu fac decat sa devina urati si dati la o parte de ceilalti. Si mai sunt cei ce cauta un echilibru intre calitati.
Si aici intra "Mefistofelul" fiecaruia in scena, indemnand omul sa faca lucrurile taman pe dos de amorul artei, artei de a trai. Acesta nu lasa oamenii sa functioneze fara masti, da fiecaruia o masca, ca atunci cand sunt sub ea sa poata fi cu adevarat ei. Nu stiu de ce noi oamenii nu putem fi sinceri pe o traiectorie liniara. Ne place atat de mult sa ne ascundem, sa traim o vesnica sceneta. Tinem cu tot dinadinsul sa complicam absolut orice, chiar si cel mai simplu lucru. Si vindem, ne vindem, vindem pe altii pentru a ne salva. Aici bunii samariteni ma vor contrazice. Ha! Suntem niste ipocriti cu totii intr-un punct. Problema e ca nimeni nu se gandeste sa accepte aceste "defecte" pe care eu le numesc tot calitati, pentru ca asta sunt, pe oricine ai intreba e care mai de care, mai bun, mai sincer, doar altii sunt de vina pentru anumite actiuni, dar niciodata ei. Prostii! Noi suntem intotdeauna de vina. Cautam mereu un vinovat, trebuie sa existe in permanenta un vinovat, chiar si cand zicem " ok, stiu ca eu sunt de vina, imi asum in totalitate", pana si atunci in noi cautam de fapt " adevaratul vinovat", care evident nu suntem noi ( am un sentiment de deja vu ca as mai fi scris asta). Astia suntem, ceea ce trebuie invatat e sa tinem sub control toate acestea, echilibrandu-le, nu sa incercam cu disperare a le ascunde, caci ies la suprafata intotdeauna, dar intotdeauna.
Daca ar fi sa ma gandesc ce ma deranjeaza cel mai tare dintre toate "calitatile" ar fi: superficialitatea, ignoranta si rautatea gratuita. Dar traim intr-o societate in care superficialitatea a luat amploare, nu mai exista oameni cu etica. La orice colt cineva se fura si se inseala pe el insusi. Pare trist nu? In schimb, adevarat! Eu nu mai incerc demult sa fiu un om bun, incerc sa fiu doar asa cum imi dicteaza emotia prezentului sa fiu. Nu ma voi mai impotrivi in actiunea unei fapte doar de dragul compromisului sau al menajamentului. Sunt un om al emotiilor si oricat m-as stradui sa fiu altfel stiu ca nu voi reusi.
"Mai bine sa ma iubesc eu pentru ceea ce sunt, decat altii pentru falsa impresie ca sunt altcineva. "

Gara mea

 Asta-i gara mea. Azi ma plimbam prin orasul asta destul de posac, cumva invaluit intr-o nostalgie bizara, azi a fost ziua in care ploaia m-a bucurat din nou si mi-a spalat sufletul, azi am facut numai lucruri bune, azi am zarit locul asta de unde vad toata gara asta pustie. In timp ce cateva claxoane si injurii ale unor soferi mult prea grabiti si stresati, ce ma agasau pentru masina lasata neglijent cam in drum, am incercat sa ii las undeva intr-un decor pierdut, am privit cu adevarat pentru prima data, gara. Am trecut de nenumarate ori prin locul asta. Niciodata nu m-am gandit sa ma opresc sa o vad, sa o privesc.
A fost extraordinar. Am empatizat cu ea. Nu era nimeni pe nici unul dintre peroane. Era doar ea, atat de goala si plouata, obosita de atatia oameni ce i-au calcat pragurile si au luat trenuri diferite, catre alte destinatii. Unii ce au dormit aici pentru ca nu isi aveau un alt loc, pana cand au aparut altii ce i-au gonit si le-a luat locul. Au fost unii ce au venit si si-au petrecut ore pe aici, au stricat cateva banci ale garii, au indoit niscaiva felinare dar ea a stat, rezistand cu stoicism.
Au fost unii ce au folosit-o drept punct de tranzit, au coborat dintr-un tren si au luat un altul fara sa se uite inapoi. Mai sunt unii ce s-au ratacit prin ea si si-au petrecut o vreme, pe scarile ei. Unii ce i-au vorbit, cand aveau probleme, ea i-a ascultat, dar au plecat imediat ce s-au pus pe picioare, altii au scuipat, altii au hulit. Unii au facut curat , altii au avut grija sa faca mizerie. Au fost unii ce si-au declarat dragostea pe peroanele ei, altii ce au plans de despartiri si adio-uri de neinduplecat.
 Mai sunt cei ce vin in fiece zi si lucreaza aici, unii cu drag, prea multi din obligatie, dar pana si ei seara sau la un moment dat se duc la casele lor unde isi trag draperiile, inchid geamurile si usile si se bucura impreuna cu cei dragi.
Gara asta e tot timpul singura, desi prin ea trece o mare de oameni. Si nu stiu de unde are atata curaj sa mai cheme trenuri si sa le lase sa plece cu tot cu calatorii ce ii fac cu mana bucurosi ca pleaca in alte locuri.
Mai sunt unii ce se intorc aici si privesc cu nostalgie amintindu-si de trecut, nu mai sunt nici unii la fel, nici gara nu mai e, azi parca e atat de calma,de lina si de sincera. Azi gara asta in toata melancolia ei, privind-o prin tabloul asta real imi dau seama ca e mai curata ca niciodata si ploaia asta i-a spalat si ultima urma de mizerie ce sta acum sa se prelinga prin colturi.
 Azi a luat pauza gara mea. Azi gara mea se odihnea. Doua, trei trenuri poposeau si ele plictisite fara chef de duca. Se bucurau de ploaie. Stie ca de maine totul va reveni la normal, alti oameni noi sau vechi, aceeasi angajati ce vin din placere sau obligatie, rataciti, oameni fara case temporar, oameni ce isi iau "la revedere", "adio" sau ii spun "bun gasit". Asta face ea, adaposteste. Adaposteste orice alt suflet ce intra si se perinda pe peroanele si bancile ei. Gara asta nu se va inchide prea curand. Gara asta e mult prea trainica si a intalnit prea multe, o va mai face in continuare.
Azi gara asta, a fost cel mai minunat lucru pe care l-as fi putut vedea. Azi ea mi-a trezit un sentiment de pace, liniste si dorinta nestavilita de lupta.

Din seria - "Scrisori"

Am incercat azi, Amintirea mea, intr-un impuls al momentului sa te sterg de tot din viata mea, dar ce conteaza nu? Tu nu esti in haine, mesaje, bilete, degeaba am aruncat tot. Dar nu! Tu te-ai sadit in mine si stai se pare foarte confortabil. Iar eu  ma rog de tine sa pleci si tu, sa te duci de unde oi fi venit, sa ma lasi in singuratate. Sa nu mai stau in starea asta dintre...dintre a vrea sa te uit si sa merg mai departe si de a te pastra vie.

Nu inteleg de ce ma simt ca si cum as fi in fata unui pluton de executie, unde tu, Amintirea mea, stai cu o arma atintita asupra- mi si nu ma lasi sa uit, ma obligi la inselarea sufletului. Nu vreau asta! Nu inteleg de ce te incapatanezi sa tot apari asa din neant, sa tot vii sa te infiripi mieroasa in mine, sa nu ma lasi sa traiesc. De ce noaptea, atunci cand eu inchid tot si imi trag obloanele peste toata existenta, tu insisti sa bati la poarta inimii mele, sa te primesc cu o  durere/placere vinovata langa mine, sa stau cu tine pana in zori, sa iti zic povesti poate, poate vei fi adormit si tu iar atunci sa te leg bine si sa te arunc in marea cu amintiri vechi, caci tu desi esti atat de  frumoasa, esti cea mai dureroasa dintre toate.

Am incercat, crede-ma, sa ma inteleg mai intai pe mine, de ce nu te oblig sa pleci, sa nu mai imi bantui toate gandurile, caci esti in tot din mine si nu dispari, si cu cat mai trece o zi cu atat mai tare vrei sa te adancesti. De ce imi faci asta? In trecut cadeam la intelegere, era normal, venea cineva, pleca, tu iti faceai treaba cateva zile, un timp, dar te potoleai din ce in ce, acum de unde razvratirea asta amintirea mea draga, ce-ti veni sa imi chinui sufletul. Stii uneori, ma intreaba cineva foarte apropiat "De ce nu poti uita? Amintirea asta e cea mai mica dintre toate, cum de te-ai lasat atat de prinsa? Ai fost ani legata si amintirea nu a durut asa." Pai normal ca nu a durut, pentru ca s-a dus pe vai si munti tot ce-a fost odata. Dar acum tu amintirea mea, cand infierarea ta revine in fiecare clipa, imi dau seama doar ca ai declansat o serie de alte amintiri, ascunse de care nu imi dadusem seama. Am descoperit si de ce alte amintiri nu au insistat atat in trecut, sa ramana si de ce m-am simtit mereu eliberata atunci cand se termina.
A fost real, pentru prima data, am fost doar eu si a fost doar pentru mine, caci am pus in timpul scurt toata daruirea si m-am lasat plutind intre fericiri. Cumva imi dau seama ca timpul e mai mult decat relativ, timpul nu iarta, tu amintirea mea, reinvii in fiecare loc, in fiecare gest, in fiecare pagina citita.
Cum sa pot sa ma gandesc ca si alta viitoare amintire ar fi buna si linistita, cand eu ma agat cu tot dinadinsul de tine, amintirea mea frumoasa. Apar sa stii si alte posibile viitoare amintiri, dar ce sa fac cu ele, cand nici una nu zambeste ca tine, nu vorbeste si nu intelege ca tine. Ha! Sa crezi, ca am incercat sa te dau la o parte, sa te uit, mi-am facut strategii cum as putea sa te fac sa ma urasti, sa caut motive sa te urasc, dar nu pot ....Nu pot, nu vreau, nu stiu....Esti boala grea, parca mai greu imi e in fiece zi, sa te port cu mine peste tot, in cafeaua pe care o beau dimineata si tigara ce mi-o aprind, in intalnirile lungi cu cate-o prietena, in incercarea disperata de a nu ma mai gandi, in muzica ce o ascult, in cartile ce le citesc, in oamenii ce ii intalnesc, in toate vorbele mele te regasesc .
"Mi-ai intrat in sange" asa zicea Drumes, in Srisoare de Dragoste, ah cat iubesc cartile, si scrisul, mi-ai rapit identitatea de om. E atat de hilar. Amintirea mea de ce revii in fiecare vis al meu? Nu zici nimic nici in ele, nici nu mi-as dori sa zici. Nu vreau sa ajung sa ma hranesc cu tine. Am cautat din nou, mii de motive sa te urasc, nu am nici unul, nici macar unul, iar cand revii, ma linistesc profund desi e o liniste ce doare mocnit.
Iarta-ma amintire draga ca iti scriu din nou, nu vreau nimic de la tine, dar e atat de greu, e atat de greu incat ma simt captiva in propria-mi inchisoare sufleteasca. Am zis odata ca cine ofera primul e un om finit. Nu as fi crezut ca apuc eu sa fac asta, fara doar si poate asa s-a vrut de Sus sa fie, sa simt poate la randu-mi durerea cuiva care a trecut prin asta.
Neimplinire se numeste tot ceea ce simt eu acum, iar tu amintire cred ca stii mai bine decat mine ca neimplinirea poate fi uneori eterna. Eu urasc eternitatea si mai urasc clipele astea in care ma intreb de ce imi fac asta, de ce ma las tarata de tine intr-un loc fara nume, am usile deschise si totusi nu pot pleca. De ce? Nu, nu te judec si nici nu te condamn, e conditia mea sa stiu ca esti bine. Ah doare asa de mult si totusi nu inteleg. Ar trebui sa treaca, dar cum sa treaca? Cand mi-am invatat sufletul sa elimine rautatile, sa le lase intr-un colt si sa pastreze frumosul. Le mai confunda si el uneori dar de data asta parca s-ar fi jurat ca se tine de cuvant si imi pastreaza frumosul . Atat de viu, incat am impresia ca visele mele se materializeaza. Of...unde mi-e concentrarea asupra altor lucruri? De ce suntem noi oamenii atat de lasi? Stii tu, amintirea mea ca ma invinuiesc in fiecare zi pentru ca m-am aruncat de buna voie intr-un ocean in care nu stiam sa innot? Am incercat sa fug de alte amintiri si am dat de tine, mi-ai fost bun si curat, m-am aventurat fara minte, dar ce? Tu crezi ca inima are minte? Si-apoi te vad in departare, vantul suiera nebun, nu ai cum sa m-auzi, din urma m-ajung alte frustari, alte dureri, o cutie a Pandorei mi-a fost deschisa si mai esti si tu, o amintire. Dar cea mai buna dintre toate, poate si de aia te pastrez atat de aproape, mi-ai fost real, sau imaginativ? Nu stiu, daca eu te-am creat in mintea mea asa cum as fi vrut, pentru ca aveam nevoie de asta sau asa ai fost tu?
Oricum ai fost, amintire mai buna decat tine nu gasesc.
Ce pacat duc cu mine, nu ai sa intelegi, esti doar o amintire. Dar ai adus in viata mea constientizarea, au incercat si altii sa ma faca sa o vad, dar tu, printr-o minune, m-ai trezit. De aia te si apreciez atat, mi-ai aratat fara sa stii, fara sa vrei, unde am gresit. Si la o recenzie a vietii mele de pana acum, datorita tie am descoperit, cea mai mare greseala a vietii mele, realizarea ei m-a aruncat in starea asta. Desigur ai tinut sa fii langa mine, doar ca amintire, iti multumesc. Poate sunt o egoista intr-un final ca nu am reusit, sa stii, sa te-nteleg pe deplin, desi m-am  straduit, am un noian de intrebari, dar ele fac parte din mine, cum faci si tu de altfel, Cum ai putea sa nu faci parte din mine? Vizualizez sufletul cum se reintregeste de fiecare data cand tu amintirea mea, imi zambesti in vise.
As vrea sa te uit sau sa te pastrez? Nu stiu ce ar durea mai tare. Sa nu mai am parte de tine nici macar in noptile lungi, nici in zilele mele fara de soare, sa fiu terna fara tine, atata timp, cu ce-l voi umple? Am nevoie o perioada macar sa te pastrez asa. Desi uneori vreau sa fug, atat de departe incat vocea si mirosul tau sa nu ma mai imbratiseze printre asternuturi. Sa imi fii o amintire buna si cuminte, sa ma ajuti sa pasesc din nou in viata mea, aceasta noua.
Nu stiu daca stii dar am primit o viata noua, pentru ca de cealalta mi-am cam batut joc, sau ea de mine. Nu prea stiu ce sa fac cu viata asta noua. Cineva mi-a zis ca ar trebui sa te las si pe tine in viata aia veche, dar eu as prefera sa te las la granita celor doua, caci nu esti o amintire posaca si nici rea, esti buna si frumoasa, nu vreau sa te las in viata aia cu amintiri vechi si inveninate de vreme. Sa imi stai la hotar, sa stai cu mine pana ma voi hotara sa incep eu noua viata, apoi sa ramai acolo, iti voi lasa o mare de sentimente si o parte din mine, cand voi pasi, sa nu te plictisesti, apoi cand ne-om mai intalni sa fim doi buni prieteni, sa jucam poate o partida de sah in care amandoi sa iesim invingatori.
Amintirea mea, sa ma ierti ca iti sunt atat de sincera, uneori nu as vrea. M-am abtinut, dar nu pot sau nu vreau, trebuie sa impartasesc starile astea caci ma depasesc, eu singura nu le mai pot sustine si ma gandesc ca poate, macar cateva s-or pierde aici in pagina asta. Amintire draga poate vreau doar sa iti multumesc ca mi-ai fost prieten credincios si mi-ai fost alaturi in ganduri, asa cum as fi vrut. Sa iti multumesc ca datorita tie am legat noi prietenii si  am refuzat sa readuc in viata mea prietenii de care uitasem, oameni ce m-au lasat pe mine la alte granite, care la randul lor m-au gasit, dar tu m-ai ajutat sa zic pas, ce rost ar avea sa ma las intoarsa in locuri in care stiu deja ca nu pot fi eu? Eu vreau doar sa trec de granita mea. Tu, amintirea mea, ai si tu vreo amintire uitata prin vreo granita a vietii? Sunt sigura ca ai.

Acum as vrea doar sa nu mai doara cand ma gandesc la tine. Imi pare atat de rau ca se intampla asa, nu as fi crezut ca pot crea din margini de  suflet si sentimente ascunse o amintire atat de vie. Dar amintirea mea, la hotarul ce ne desparte, iti doresc ca tu sa faci atunci cand zici ca faci, sa simti cand simti ca simti, sa te bucuri cand se merita bucurie, sa zambesti cu sufletul, sa iti umpli timpul cu lucruri mai bune si mai frumoase, sa porti cu mandrie zilele tale, sa nu mai daruiesti chiar tot si sa nu mai lasi sufletele sa se insele cand te intalnesc, sa inveti sa stii ce vrei si vei gasi ceea ce vrei. Asta am sa incerc sa fac si eu, in noua viata, daca tot mi s-a oferit privilegiul asta trebuie sa imi dau silinta sa nu mai gresesc asa de mult, asa de des.

Insa azi doar esti amintirea mea, azi nu vreau sa te uit sau sa te urasc, azi nu vreau nici macar sa te sterg din viata mea. Azi imi las sufletul sa se bucure de tine, azi stiu ca intr-o zi nu vei mai durea, intr-o zi vei fi doar "Amintirea mea".

Cerere de repunere in vigoare a sufletului

Catre Destin,

           Subsemnata “Nedefinita”, domiciliata niciunde in lumea/ planeta aceasta, conform Legii privind Dreptul la Iubire, solicit prin prezenta, cat mai curand posibil, de preferabil in perioada Astazi– Era noastra, urmatoarele:

- Sa imi acorzi un minim de credit, sa imi pot lasa sufletul liber

- Sa imi dai cateva clipe de liniste si de echilibru in care sa stiu ca tot tumultul din mine va fi rapit si schimbat pentru totdeauna
- Sa imi accepti uitarea si sa imi redai ceea ce undeva in mine inca doresc

- Sa imi redai increderea, moderata de aceasta data, sa pot primi cu sinceritate

- Sa ma opresti sa ofer si sa imi las paginile citite de orisicine intra navala printre sentimentele astea si-asa cam goale

- Sa imi lasi nerabdarea si dorinta vie ca voi gasi ceea ce caut printre visurile mele

- Sa imi dai putere sa cobor de pe acest piedestal o parte a unui om ce mi-a facut inima praf si sa imi dai credinta ca voi uita si voi putea inchide altarul asta idealist la care ma inchin uneori prea mult, caruia ii acord prea mult timp din zilele mele, din noptile mele nedormite

- Sa fii indulgent si sa imi trimiti si mie somnul linistit sa ma imbratiseze macar in unele nopti, sa nu mai dorm pe fuga de gandurile mele catre ceva ce-a fost

- Sa imi dai privilegiul de a trai in prezent desi nu ma intregeste, as vrea sa ma reintregesc

- Sa imi opresti azi inima cand vrea sa fuga atunci cand simte, cand o ia razna si am impresia ca va iesi din locul ei

- Sa ma eliberezi pentru totdeauna, stiu ca e greu si va mai fi dar da-mi din nou speranta unui viitor

- Ia-mi negura asta din ganduri si rautatea pentru ce va fi

- Sa imi spui ca va fi odata bine si ma voi ridica peste mine intr-un suflet mult mai sincer si curat, dar mai intelept si mai putin inocent
- Sa imi dai o parte goala a unui om, ce-o poate completa pe a mea

- Sa acorzi candva soarelui privilegiul de a ma mangaia dimineata printe draperii grele in timp ce el imi spune soapte de amor la ureche

- Sa trimiti fiori mici, multicolori care sa imi faca pielea sa se ridice ori de cate ori ii simt respiratia fierbinte pe gat
- Sa faci o crescatorie de fluturi haotici in stomacul meu care sa se bucure ori de cate ori e in preajma
- Sa alungi sentimentul de tristete in zilele cand pe cer sunt nori si se aud tunete….cand ploaia da navala in lume si suflete….sa o alunge cu priviri de dor si dorinta intr-o camera calda cu miros de iasomie

- Sa ma lasi de dragul amorului sa il sarut intr-o dimineata cand o sa ii aduc cafeaua aburinda dupa o noapte in care am fost a lui

- Sa ma lasi sa il privesc intr-o seara printr-o lumina difuza care va cadea peste cearsaful care va lasa goliciunea dragostei sa se vada

- Sa ma lasi sa ma gandesc minute in sir in timp ce vom tacea unul langa altul” ce ne spunem oare cand nu ne vorbim?” : poate urlam unul la altul cat de mult ne iubim sau poate ne uram enorm ca nu putem fi mereu unul langa altul, poate ma cearta ca vreau atat de mult sa fiu a lui sau poate ma invidiaza pentru fericirea ce o simt de fiecare data cand e langa mine sau poate doar zambeste de atatea copilarii

- Sa ma lasi sa rad nebuna de nebunia mea cand voi urla “Te iubesc” …intr-un mod bizar si haotic de rapid..

- Sa lasi vantul sa imi adie lin peste corpul acoperit de sarutari

- Sa lasi poate un loc intr-un suflet in care sa intru si sa stau cuminte

- Sa il lasi pe acel El  sa fie muza mea de inspiratie in prozele scrise sub indrumarea dorului neimplinit

- Sa lasi toate gandurile bune si sentimentele sa se adune intr-o noapte ca intr-un roman vechi cu pagini ingalbenite

- Sa nu il lasi sa ma iubeasca o viata sau ani de-a randul dar sa puna toata iubirea acestui timp, adunata asa, intr-o noapte in care sa visez cu ochii deschisi…ca este al meu

- Sa lasi apoi luna sa isi reverse razele peste trupul meu ce se vede printr-o camasa incheiata neglijent, in timp ce imi voi aprinde tigara subtire din care voi trage cu sete iar el imi va cuprinde parul in maini si ma va saruta patimas, muscandu-mi buzele

- Sa il lasi sa imi toarne un pahar de vin in care vor disparea toate gandurile rele, in care sa imi gasesc doar euforia clipei. Un pahar de vin care va stinge toate nelinistile mele si din care de aceasta data voi sorbi de fericire si si implinire

- Sa lasi tot misterul sa pluteasca intre noi… sa pot fi precum un copil entuziasmat sa descopere

- Sa ma lasi sa ii ascult linistea in timp ce imi plimb degetele peste trupul sau ce respira usor langa al meu

- Sa imi oferi pasiunea …sa o lege de a mea… sa se descurce ele doua, nici nu imi pasa

- Sa ne uitam apoi la stele si sa ne alegem una…aproape de luna, sa ne vegheze, sa fie a noastra si sa zambim la ea cand vom imbatrani, pe unde om fi fiecare, gandindu-ne ca am fost candva tineri…si nebuni

- Si atunci cand ma voi intreba din nou de mai exista fericire pe lume…sa inchid ochii zambind …sa imi spun in sinea mea:” fericirea e clipa asta cand tu ai adormit cu capul langa mine”

- Si as mai vrea un singur lucru: sa opresti timpul in loc cand se vor intampla toate astea sa raman cu acest gust dulce de beatitudine….

           Declar pe propria raspundere ca toate cele de mai sus sunt sentimente verificate si verosimile.



Data:                                                                           Multumesc anticipat,

Astazi                                                                          Al tau suflet ratacit,

Alte vise

Prefer singuratatea clipelor animate de amintiri si de dorinta a ce as vrea sa fie in fata unui compromis care nu ar face decat  sa-mi adanceasca golul ....Cum sa te multumesti cu ce ai la indemana dar nu te intregeste? Cum sa inchizi ochii in fata unui ceva ce ar fi putut fi da’ nu ai avut curajul sa afli daca ar fi reusit sa te redefineasca ca om ca suflet, ca intreg...

Nu caut in drumurile mele omul care ar putea sa ma faca sa simt, si nu-l caut fiindca stiu ca facand asta si urmarind rational principii si criterii predefinite , acel el va fi infinit de departe de mine , chiar sub acelasi adapost fiind. Asa ca il las pe el, cel care va putea privi dincolo de barierele pe care le ridic in apararea sufletului meu si asa de prea multe ori jefuit , ravasit si lasat pustiu, sa incerce sa ma smulga din cotidian, sa-mi modifice traiectoria liniara si anosta a cursului dat vietii, sa ma surprinda atunci cand voi avea siguranta ca nu ar pute-o face niciodata,sa ma faca sa rad atunci cand voi fi crezut ca mi-am ingropat zambetul si sa-mi porneasca prin impulsuri nevazute o cu totul alta miscare a inimii animata de un suflet ce odata atins s-a trezit dintr-un somn lung.

Si de-ar reusi sa ma atinga la modul asta as deschide larg ochii si l-as privi rugator sa nu se confunde cu o ploaie calda de vara si m-as lasa miscata in vartejul unui dans pe ritmuri nedefinite pana’ntracolo unde as ajunge sa bat la poarta nebuniei mele asteptand pasul urmator...

O mana intinsa ar fi gata sa atinga stelele si prezenta acelui el mi-ar construi sistematic treapta dupa treapta drumul pana la ele...as putea sa zic ca am ajuns acolo unde nu a mai calcat nimeni si nici nu o va mai face...as pasi in praful tuturor visurilor mele si ridicandu-l in mersul meu l-as transforma in realul lumii noastre...si m-ar fi ridicat deasupra.

Si cat de frumos s-ar vedea viata levitand undeva intre real si ireal , intre noapte si revarsatul zorilor, intre nebunie si ratiune .... si as fi acolo cu efemerul sentiment halucinant al iubirii si as sorbi momentul si as atinge cele mai frumoase coarde ale unei harpe pe care as numi-o  viata .... si sunetele ei m-ar ridica si mai sus ... as primi perechea mea de aripi colorate in culorile curcubeului  si m-as duce in zbor spre norul meu sperand sa nu te pierd pe drum .

Si de’ar fi sa zburam ne-am putea trece cu mandrie numele pe copertile unei carti ce-ar adaposti  mici bucati din sufletele noastre ajunse pe culmile maretiei  de unde ne-ar fi cu neputinta sa mai coboram pe pamantul mizer, calcat de oameni fara fete, fara personalitati definite si mai rau fara suflete care sa-si doreasca sa zboare.

Nu ma voi multumi deci niciodata cu compromisul unui ceva ce mi-ar asigura linistea, mersul sigur si artificial al unei vieti comode  dar care  nu ar putea niciodata sa ma atinga...sa ma miste...sa ma ridice pentru a ma face sa zbor...

Limitele pe care ni le stabilim in viata nu ii tin pe ceilalti la distanta. Ne tin pe tin pe noi inchisi.....asa ca putem stabili limite in care sa ne incadram sau putem trai viata incalcandu-le.

Scrisori - Inceputul

"Draga mea, mai stii tu de cate ori nu m-ai lasat sa fac asa cum mi-as fi dorit, de cate ori ai ras ca un spectator la cea mai proasta tragico-comedie care ar fi putut fi vreodata jucata pe scena unei vieti? Cand uneori am vrut sa las maini sa ma cuprinda dar m-ai tras pe sfoara si m-ai pus sa merg in drumul asta intortocheat? Mai stii cand am vrut sa imi cer iertare si tu ai fost pe faza si m-ai santajat emotional, iar eu am plecat. Mai stii si toate momentele alea bune in care m-ai salvat, cel putin superficial, ai stiut sa faci fata oamenilor ce te-au vrut la pamant. Acum ce ti se intampla oare? Te simt putin cam dezechilibrata, nu ai vrea tu sa revii de acolo de jos, de unde altii te-au facut pres? Nu ai vrea tu sa rasari frumos din nou in viata mea? Hai, te rog, eu te-am iertat pentru datile in care m-ai obligat sa fac ceea ce n-as fi vrut, vreau sa nu mai fi asa incapatanata si sa accepti, acceptarea mea, sa fim tovarase de drum. Nu crezi ca ne-am intelege? Draga mea Mandrie, iti cer iertare ca te-am lasat sa cazi deseori, poate de aia te-ai si razbunat de tot atatea ori. Dar sunt dispusa sa ne intelegem de data asta, azi suntem amandoua mai mature."

***

"Asa ar trebui sa stai in coltul ala! Nu te uita sfioasa la mine, nu ma vei pacali inca odata sa pic in plasa ta. In mrejele tale de nimfa, caci imi torni gand dupa gand si ma golesti clipa de clipa. De ce imi faci tu mie asta? Stai in locul tau acolo linistita, nu mai veni tu in viata mea, decat de-ar fi sa cad dintr-un copac, unul plin cu cirese si sa ma julesc , abia atunci sa revii atunci cand voi rade doar de fericire ca s-a intamplat iar tu vei fi prea mica sa te poti face atat de simtita.Iti voi scrie probabil pe o cutie numele, ca altii sa nu te mai deschida, "Durere", sa te ocoleasca si sa iti mai puna un lacat ca prea te-a luat valul, ce-oi fi avut cu mine? N-ai stii tu ca nu imi doresc sa te stiu in preajma, te-ai jucat cu mine de mult prea multe ori si ai implorat atat de mult sa intre oameni in viata mea, doar asa ca stiai ca cineva mi-i va lua, caci fara ei nu m-ai fi putut acapara, asta e clar, esti cam perfida. Inainte te uram sa stii, destul de mult, acum stiu ca esti o bucatica din mine si fara de tine nu as mai fi fost omul de acum. Intr-un fel iti multumesc ca te-am cunoscut, poate acum imi acorzi gratie un timp si vei fi doar un pic prietena mea, cat mai rar sa vii la ceaiul de la ora cinci, lasa si pe altii, egoisto sa iti ia o vreme locul. Of draga mea Durere, azi vreau ca tu sa ai bunul simt si sa iti iei un timp la revedere, ai te rog macar aceasta decenta."

***

"Nici macar nu ar trebui sa iti vorbesc, revii mereu si nu pleci niciodata, si de ce imi tot deschizi paginile povestii tale in locurile cele mai nepotrivite? Te amuzi? Te amuzi un pic, caci altfel nu am sa pot intelege ce vrei de la mine. Caci tu nu ma lasi noptile sa dorm, tu mi-ai luat pofta de mancare si clipele de liniste, asta faci tu mereu, caci de esti buna sau rea, acelasi lucru faci. Ti-am zis de la inceput sa nu te-ntovarasesti cu surata ta, Durerea. Dar eu in calea voastra cum sa stau un simplu muritor? Macar `nu mai veniti impreuna, veniti pe rand, sau vino tu, numai vino cum te stiam Amintire draga, liniste profunda, invaluita in voal nostalgic, care imi aducea doar zambetul cald. Acum iti stiu partile tale bune si pe alea rele si ca uneori esti putin ametita dupa vreo noapte petrecuta cu Mandria si Durerea dar eu iti zic, ar trebui sa incetezi spre binele tau si al meu iti zic, sa te asociezi cu ele. Te stiam cuminte si ca imi aduci doar veselie. Azi te rog si pe tine, iarta-ma ca am vrut sa te uit de atatea ori, ca te-am blamat, te-am acuzat, te-am blestemat in multe nopti in care apareai si tineai mortis sa imi fi alaturi, ca si acum, dar azi nu prea ma ajuti. Fii tu buna si da-mi ragaz o vreme, caci stii ca te-am acceptat si te-am iertat si eu la randu-mi, desi imi esti de neiertat. "

***

"Pe tine n-am sa te inteleg nici daca as vrea nu as putea. Esti mai rau decat un comediant de pe strazile Parisului. Imi razi in fata, azi imi dai si maine imi iei? Dar cine te forteaza sa faci toate astea, caci eu nu cred ca tu le faci. Cum naiba de esti asa naiva? Nu ai si tu acolo macar un cuvant de zis? Eu sa stii ca imi pierd respectul fata de tine. Stii ca eu uneori cred ca de fapt nu existi, dar existi, numai ca esti putin cam subnutrita. O sa am eu grija de tine, dar va trebui sa juri, sa imi juri loialitate eterna si sa nu mai pleci de langa mine. Dar nu, sa nu ma intelegi gresit, nu ca pana acum sa ma umpli pe mine pana la refuz de incantarile tale si sa uiti de ceilalti, vreau sa dozezi corect de data asta, si sa te imparti la doi, la un doi perfect. Iti voi da o masuratoare sa poti tine evidenta si o balanta in care sa cantaresti. Eu de azi nu te mai las de capul tau. Azi draga Iubire, nu mai esti singura in viata mea, voi fi aici, maestrul tau sa te invat si discipolul tau voi fi tot eu sa imi arati ca existi si ca poti fi buna si impartiala. Azi imi vei jura ca nu ma vei mai lasa nici tu pe mine, sa ofer in zadar, promite ca ma vei certa."

***
In compania unui pian atat de cald ce se lupta neobosit sa acopere haosul de afara, unde ploaia mai are putin si sparge peretii, m-am apucat sa scriu pe rand cate-o scrisoare fiecareia dintre starile mele, poate comunicarea la nivel psihologic si emotional nu a fost destul de clara. Ma gandesc ca au nevoie cumva de o dovada scrisa, ca sa nu se mai poata justifica nici una dintre ele ca eu nu as fi zis, nu as fi cerut. De fapt cred ca cea din urma primeaza. Iubesc fiecare stare a mea si sunt absolut sigura ca si ele pe mine, de asta nici una nu imi da pace.

http://www.youtube.com/watch?v=Dyo4tNwNIvQ

Haos

Din zgomotul asurzitor al sentimentelor amorfe, si al gandurilor heterotrofe,  am invatat sa tip de dor, dar de un dor, vai ce fior! si am privit in jurul meu, nimic nu poate fi la fel. Nici azi la fel ca ieri, nici maine la fel ca azi.
Am facut "entorse" cerebrale gandindu-ma ca poate intr-o zi, nu va mai fi. Eu doar ma intreb neincetat, ce am facut sa pot sa scap? Poate prea mult, poate nimic. Dar cine poate stii, daca nici eu macar nu stiu? As vrea sa il prind pe acest "Nu stiu", sa-l torturez, sa-l schingiuesc, sa imi spuna el un leac ori doua din bunici, netrebincul doar m-a adus aici.
As vrea un scriitor sa fiu si pixul sa ma poarte in ganduri, sa scriu mereu fara oprire, sa stau asa doar printre randuri. S-apoi la ce e buna ea visare? Sa ma trezesc? Sau sa adorm? Sa dorm in miezul zilei bine, sa dorm o zi sau poate un an, poate mai rau, poate vreo noua. Sa ma trezesc o clipa, doua?
E doar printesa adormita. Nu, nu mai e. Dar ce pacat! Unde e visul? S-a spulberat? Doar ne-am trezit din lungul somn, ca sa traim ca orice om. Dar uite vezi realitate, nu se imbuneaza peste noapte. Ce oarba si in nestire ai stat, pacat de tine, ce pacat.
Mai ai un loc in care stii ca acest "tot rau" nu va mai fi?
Era odata un tablou la care ma uitam de zor, in suflet ii duceam mereu un tainic dor si am crezut ca acasa va fi mereu acasa, uite vezi? Iar impresia-ti e falsa. Ai pierdut esenta lui, caminului, de altadata si acum cand singura esti, la ce oare te mai gandesti? Nu stiu din nou si il urasc pe acest "nu stiu", as vrea sa adoarma el intr-un tarziu, iar eu sa pot doar sa mai fiu.
Sa impletesc cuvintele cu fapte, sa trec de psihica-mi etate. Am incantat doar rugaciuni de pace si de echilibru, sa ies din timpul meu, nenorocit, lugubru. Am si valsat prin viata anosta si am cazut, caci totul costa.
Eu stiu, mereu roata se invarte, iti jur de nu ma crezi, nu mai rezist atator trante. Am stins o lacrima sau poate doua, de dragul lor, anilor noua. Si am inteles nefericita ca am pierdut ultimul loc, in care odata, eram putin mai fericita. Se sfasie in bucati o mie, sufletul meu de jalnic rob, si ajung sa imi privesc viata acum, exact ca omul xenofob.
Cum m-am adus aici? Din nou "nu stiu". Pot rade amar? Poate am ramas in viata mea, prezentul amarat hoinar. Pierdut-n aforisme de genul unor metafore prea triste, asa e viata un gand sau o enigma, stiu, nu voi ajunge in veci vreun fel de paradigma.
Sunt doar pion necugetat pe-o tabla de sah in care viata mi-a dat mat.
Si ma-ntreb ca idiotul ce e viata, nu cred vei putea sa o descrii. Iti zic, avea dreptate Dostoievski "viata e duelul lui Dumnezeu cu diavolul. Iar campul de lupta sunt eu.", dar de ce parte sunt? A diavolului sau a lui Dumnezeu? Voi scrie despre asta candva chiar un eseu, desi sunt sigura ca va iesi doar un cliseu.
Mi-am cautat pe rand in mine, furia, rusinea, dezamagirea, deziluzia, neputinta, le-am implorat sa imi curme doar suferinta. Le-am acceptat, eu le-am iertat si am simtit din partea lor compasiune, si-au luat o parte dintre vine. Am sa le scriu, scrisori pe rand sa-mi lase linistea din gand, si-apoi sa stea la locul lor, promit ca nu le duc vreun dor.
Apoi spune-mi, ce esti tu? Si ce-i cu zambetul fals, continuu?
Sunt om si eu si sunt complexa, adevarat, intr-o ironica simplitate perplexa.

Fericire

- Ce face  frumusica?
- Bine, la birou excelez.
- Beah...Nu stiu cum iti place treaba asta.
- Nici eu. Tu ce faci?
- Hm, pai stii...Te-am sunat ca mi-e dor de tine si am ceva sa iti spun si plus de asta tu indeplinesti vise.
- Eu?! Cand? Pe ale cui? Ale mele in nici un caz.
- In general... Ma gandeam, nu ai vrea sa vezi un apus?
- Normal dar cam greu de dupa betoane.
- Mai tii minte locul al tau? Vreau sa merg acolo.
- O sa mergem intr-o zi si mie mi-e dor, e liniste acolo, auzi greierii si esti departe de claxoane.
- Azi?
- Tu ai innebunit? Mai am 5-6 ore de treaba apoi nu avem cu ce sa mergem.
- Ai uitat? Indeplinesti vise.
- Mda...daca stau sa ma gandesc cred ca stiu cum facem.

Printre randuri de telefoane si mail-uri in timp ce un excel devenea din ce in ce mai colorat, iar eu tremuram de frig sub bataie unui aer conditionat mult prea tafnos, ii trimit mesaj.

- Hei, pe unde esti?
- Copilas uite cu putina treaba.
- Nu te tin mult, vroiam doar sa te intreb ceva.
- Poti sa ma intrebi ce vrei si ma poti tine cat vrei.
- Pai, ce faci diseara?
- Iti povestesc, oricum trebuie sa ne vedem. Cum esti?
- Bine
- Iar? Mincinoaso. Zi-mi ce vroiai sa ma intrebi?
- Nu ai vrea sa vezi un apus?
- Oricand chiar si in miezul zilei dar am treaba la apus.
- Off, e in regula atunci. Fa-ti treaba vorbim cand poti.
- De ce nu te duci tu?
- ....
- Treci pe aici stii ca o poti lua cand ai tu chef, poti sa o si tii daca vrei. Iti las cartela la magazin, trebuie sa plec urgent. Sa te gandesti si la mine.
- Ti-o aduc diseara, suna-ma cand termini.
- Incapatanata esti. Nu scapi de problema asta niciodata? Ne cunoastem de o mie de ani. Cum vrei tu, stiu ca nu o scot la capat oricum.


Plec de la birou si printre niste replici ne la locul lor reusesc sa ma eliberez de lume si ajung sa imi iau cartela catre oaza mea de fericire. Aveam un chef nebun sa conduc, mi-e atat de dor uneori... Ii zic sa coboare si entuziasmata ca un copil care merge in parcul de distractii gesticuleaza si vorbeste intr-una, o aud din cand in cand undeva pe fundalul gandurilor mele.

- Ma tii asa pe picioare ca altadata?
- Da normal, treci aici.
- Vezi cum coboara? E minunat.
- E unul dintre cele mai frumoase locuri pentru mine. Imi spui?
- Nu stiu. Parca nu te simt intr-un moment potrivit.
- Bucuria ta e si a mea, tristetea ta e si a mea.. Stii doar, imi poti spune orice.
- Ma mut cu el.
(am simtit un nod in gat dar pentru ea e un nou inceput, e atat de incantata si parca ii si aud inima cat de tare ii bate, imi imaginez cate emotii si sentimente o cuprind. Cu ceea ce simt eu imi vine sa ii spun "NU! Sa nu o faci! " dar imi dau seama ca ea nu a trecutt prin asta si e atat de frumoasa aceasta fericire pe care nu am sa i-o stric din cauza unei pase ale mele mai proaste.)
- Esti fericita?
- DA! (a pornit din ea de parca o intrebasem daca vrea sa il cunoasca pe Dumnezeu)
- Ma bucur pentru tine, pentru voi, trebuie sa fiti fericiti, sunteti atat de frumosi impreuna, sunteti de fapt unul. Va ador si pe el il urasc ca mi te ia, dar in acelasi timp il ador ca te face sa fii asa implinita.
- Stii,  am vorbit si vrem un copil sau poate doi, sa iasa cu parul meu asa cret si brunet si ochii lui verzi-albastrui, iti dai seama ce copii minunati ar fi? Il iubesc asa mult. Iti dai seama cand ma va cere de sotie?
(a fost pentru prima oara in viata in care fericirea cuiva m-a redus la tacere, nu am stiut ce sa spun, doar am strans-o in brate. Nici nu ii pot spune prea multe, ii vreau fericirea si ma bucur enorm pentru ea, pentru ei, dar sunt cumva mult prea inveninata azi ca sa ii pot da cuvinte cu har)
- Si cand faci pasul? Daca stau sa ma gandesc  bine l-ai facut mai demult doar ca acum e oficial.
- (rade cristalin ca un copil) Cam asa e.
-  Tu ce faci? Arati mai bine.
- Asa e. Sunt mult mai bine, ma bucur doar pentru tine acum.
- Promiti ceva?
- ?
- Ca vei fi tu mereu?
- Sper.
- Hai sa facem ceva azi. Vom tacea amandoua 15-20 min si fiecare se va gandi numai la fericirile si clipele minunate pe care le-a trait pana acum iar apoi vom pleca de aici pline de energie, optimism si suflet.

Nu am reusit sa ma desprind de mine si sa imi comut "unitatea centrala" pe nimic, m-am gandit la momentele mele bune si la momentele rele, oare e bine?

Privesc in departare si vad pasarile cum planeaza lent, oglindindu-se in apa, vad copacii care isi admira frumusetea ca intr-o oglinda, care mai de care mai falnici mai falosi, iar firul asta de iarba e atat de fermecator de verde si cativa maci rasar timizi, cat de gingasi sunt macii. Pufosi, norii se imbratiseaza in ceruri si isi iau la revedere indepartandu-se unii lent altii rapid. Soarele se ascunde intre ei si diafan se mai poate intrezari doar o lumina rosiatica cu iz de dor, vad chiar si luna cum rasare si se apropie catre el, ii vad inflacararea cu care se tot aprinde, dar el dispare. Ce trista iubire, se vad doar cateva minute si totusi ea rasare in fiecare seara sa  il poata vedea iar el mai sta o vreme de dupa nori sa ii surada. O paraseste dar totusi ramane in spatele ei, o sustine, o lumineaza, o priveste, o vegheaza, iar dimineata el rasare si ea se ascunde. E trist sau implinire? Nici nu stiu. Am stat asa o vreme dandu-mi seama ca nu ma mai gandeam la mine sau doar gandeam prin mine. A fost sublim. Apoi m-am uitat la ea, cum se uita in zare si nu isi putea stapani zambetul de pe fata, stiu ca ar fi urlat de fericire si eu nu am putut sa fiu langa ea asa cum s-ar fi cuvenit. Ador fericirea din ochii ei.
Am aprins o tigara si ma uitam asa prin fumul ala greu, timpul nu ne iarta, timpul da si timpul ia intotdeauna. Eram in acelasi loc doua suflete la poli opusi. Ne-am ridicat in liniste intr-o intelegere tacita si am plecat spre masina.

Din momentul in care am urcat magia se risipise, totul revenea cu o repeziciune ametitoare la normal si ea radea plina de energie si entuziasm povestindu-mi in detaliu cum va fi viata ei, casa si gradina si copii. Ce frumos e uneori cand ai vise. Asa m-au vazut candva si pe mine alti oameni? Oare in spatele incurajarilor si zambetelor sincere de altfel, de fapt si ei se temeau intr-un fel pentru mine cum o fac eu acum.

Dupa ce am lasat-o pe ea am mai condus asa in nestire cu o muzica asurzitoare in urechi. A fost a doua oaza de fericire pe seara asta si aveam sa inteleg si de ce.

- Cum a fost copilas?
- Minunat! Mi-am lasat acolo sa se duca in adancuri o parte din mine, apoi am salvat-o ca sa imi poata fi datoare si sa nu ma mai doara.
- Superb, ma bucur ca ai reusit sa te relaxezi.
- Tu ce ai?
- Pai..
- Ai patit ceva? Spune odata!
- Nu, nu, nu am patit, doar ca, stii...
- Stii ca nu suport starea de neliniste. Zi-mi odata!
- Copilas, ti-am zis in mai multe randuri ca ea sta acolo de ceva vreme si eu aici...
- Pleci?
- Cam asa ceva, dar nu de tot, am sa mai vin sa te vad. Copilule, stii ca nu am sa te parasesc.
(nu stiam cum sa reactionez, am simtit imensul gol din mine, dar stiu ca trebuie sa aiba o viata a lui iar momentul asta avea sa vina cat de curand, l-am imbratisat si cu toata forta adunata nu stiu de unde am zambit)
- Ma bucur enorm ca faci asta. A dovedit ca te iubeste mai mult decat oricine pe lumea asta. Te rog sa o faci fericita si sa o lasi din suflet, te rog, ca si ea sa te faca pe tine fericit.
- Dar stii ca nu...
-Nu vreau sa aud! Asa va fi! Asta e probabil primul tau pas cu adevarat important.
- Copilas, voi veni sa te vad, daca tu...
- Hei! Ce-i cu mutra asta? Trebuie sa fii incantat. Arata-mi entuziasmul!
- Mai stau o saptamana, poate doua, ea nu mai vine daca ma duc eu.
- Foarte bine! In sfarsit te-ai maturizat si tu. (avea lacrimi in ochi gata sa izbucneasca dar stia ca nu suport si s-a abtinut, eu mi-am potolit sufletul care mi se sfarama la gandul ca nu va mai fi si ca vor mai fi doar doua saptamani dupa care drumurile noastre se vor desparti)
- Promiti ca vei avea grija de tine? Dar nu ca pana acum. As  vrea, asa, ca si cum ai avea grija de altii, sa ai si de tine sau poate un pic mai mult.
- Crede-ma ca nu mi-as dori nimic mai mult.
- Ne vedem maine?
- Vorbim. Ma duc acasa, sunt obosita.
- Copilas, iarta-ma.
- Tu sa ma ierti din suflet te rog ca nu ai fost fericit din vina mea.

Cred ca oamenii au inceput sa isi urmeze cursul, ma doare enorm sa stiu ca nu va mai fi dar stiu ca va fi fericit. Oare cineva mi-a dorit si mie vreodata fericirea? Dar ce mai conteaza. Doi oameni din viata mea astazi s-au hotarat sa isi inceapa o altfel de viata, in doi cu adevarat. Nu stiu daca asta e de bine sau de rau, ceea ce stiu e ca asta ii face fericiti. Sunt atat de frumoase noile inceputuri, totul e aventura. Ii iubesc enorm si sper ca ei sa isi fi gasit "sufletul ala pereche" care nu pleaca, cum mai ziceam. Credeam ca voi fi trista dupa ce cel mai important prieten mi-a zis ca pleaca, practic, din viata mea. Dar nu pot, ma innunda un sentiment de multumire si liniste profunda.

Inchin licoarea asta a lui Bachus pentru destinul si fericirea lor.

Virtuti sau alte lucruri...

Nu o sa te intreb ce mai faci. Stiu ca iti urmezi cursul. Am nevoie cu disperare
de rabdare. Daca se poate, una reala. Sa nu mi-o aduci in ultima zi a vietii,
pentru ca nu ma va gasi acasa. Poate o sa imi faci rost si de nitica putere.
Caci, vezi si tu, e mult prea trist sa zaresti pe strazi cocoloase rostogolite in noianul de griji facturate lunar. Nu esti un filantrop. Dar, macar de dragul
anilor ce i-am casat ai putea sa-mi daruiesti intelepciune. Nu ca sa-I cer de
un deceniu acelasi lucru lui Mos Craciun. Si nici sa incropesc inlacrimata
scrisori unui destinatar fara putere de raspuns. Ci ca sa supravietuiesc iubind
intr-un haos in care increderea e un trofeu rar, nescos la concurs.
Am inteles, esti destinul batut in cuie. Mi s-a povestit ca tu trasezi drumul meu.
Si ca eu sunt purtatoarea ta de zile. Cu tot respectul, cred ca destinul meu s-a
imbatat iar si de aceea nu-mi gasesc calea. Poate reusesti sa ma scoti din traficul
zilnic in care oamenii nu-ti dau binete. Si sa ma calmezi cand observ ca
vanzatoarele prost platite iti vara marfa expirata in plasa.
Poate infiintezi fara vreo taxa, un coltisor de lume, in care balacarerile politice
se sparg inainte sa se auda.
Peste o luna, poate inventezi o ora in care lumea sa nu poata minti. Si alta in
care toti sa ne intoarcem acasa, la biblioteca parasita.
Nu o sa iti cer numerele de la loto. S-au deschis destule sali pentru jocuri de noroc.
Unde si tu trimiti jucatori ce-si irosesc sansele, cu banii copiilor inca nevorbitori.
Cand merg cu tramvaiul sper sa mai pot gasi batrani care nu lovesc cu bastonul, fiindca
te-ai impiedicat ca un prost. Si ca fetele triste de dimineata nu se mai ascund in
paginile unui ziar cu susul in jos.
Ma tot gandesc daca cineva te corvodeste. Daca te santajeaza, fiindca esti scris sa nu
te vezi, ci doar sa fii simtit. Poate ai sa imi spui daca te intrerupi de fiecare data
cand suferim adanc. Sau daca razi cand sunt in impas si nu gasesc iesirea. Cu siguranta, tu
n-ai grija zilelor umbrite de prea multe cuvinte.
Cu orgoliul tau de invizibil poate imi explici. Cu ce sunt mai fericiti copiii cu
hainele de firma? Si cu ce sunt mai bogati afaceristii fara scrupule? Poate ma scapi
de dulcele egoism care necajit trage a razbunare fara sens. Si imi tii o teorie pe
care parintii au uitat sa o demonstreze. Cred ca ai si tu acolo, un dram de autoritate.
Nu-ti inteleg insa politele pe care ai ales sa le achite prunci cu cancer.
Sa nu ma minti! Ii vad la televizor.

Incredibil, dar nu-ti voi cere fericire. Banuiesc ca e un praf pe care il arunci in
ce sac vrei tu, cand esti binedispus. Am pretentia unei vorbe bune si a modestiei cu
care am pasit atunci cand mi-am dat seama ca stiu sa merg. De cafeaua aia ieftina,
macinata la butic, care era atat de aromata la aburul unui sfat de cumatru sincer.
Si de tot timpul pe care il poti imprastia.
Caci, cu mana pe inima, tu nu stii ce grabita a devenit lumea. Daca n-oi mai fi
cand te decizi sa-mi devii un destin fidel, lasa toate astea altcuiva. Am invatat
ca dar din dar se face Rai.

Nu-ti cer nici sa fiu bogata ori vreo ducesa infumurata.
Fa-ma iubita. Lipseste-ma de lux, dar da-mi murmurul linistitor al
omului care-mi spune ca va fi bine. N-ai fi tu un destin mai incapatanat ca mine!
Da-mi pacea sau dreptatea.
Asigurarea ca cel ce-ti citeste cu voce tare randurile mele nu e beat,
bogat sau prea iubit.

Fragmente

Am inchis televizorul, oricum de  ceva vreme sta degeaba deschis. Ma asez in pat si citesc. Citesc ce citesc si ca tot vorbeam ieri de probabilitati, de lucruri care se intampla cu un scop, am inceput sa citesc cartea asta si dau peste fragmentul urmator :

"Crede si nu cerceta!", asa zice Biblia. Totul in jurul meu in ultima perioada s-a desfasurat in asa fel incat sa imi dau seama inca odata de puterile nebanuite pe care le avem. Tot ceea ce am realizat, invatat, inteles cu sau fara voia mea, mi-a fost si confirmat intr-un fel sau altul, prin oamenii intalniti, prin cartile citite, prin fapte. Dar niciodata nu mi-ar fi trecut prin cap sa ma gandesc la ceea ce am citit in acest pasaj, desi pare logic, pe de-o parte.

Intr-adevar toate acestea pot fi perfect adevarate desi stau si ma gandesc ca ar fi putin prea crud sa ni se intample asa. Eu as vrea sa cred ca sufletul pereche nu pleaca, ca de fapt treaba lui e sa ne faca fericiti si noi pe el. Sa ne mentinem vii si motivati ca il vom gasi. Adica, la naiba, de ce e pana la urma suflet pereche?

Intr-adevar aceasta persoana de care se vorbese in carte, care vine pe neasteptate in viata noastra, sa ne dezamorteasca din somn, sa ne dea peste cap, sa ne aduca la disperare, ca sa ne schimbam odata, sa ne dea un soc, e speciala si probabil unica pentru ca poate face acest lucru. Mi-a placut treaba cu  " sa iti faca cunostinta cu maestrul tau spiritual si s--o stearga". Dar aceasta nu are cum sa fie sufletul pereche. Trebuie sa ii gasesc un alt nume ca sa imi pot mentine scopul, sa imi pot reintregi idealul si convingerea ca in lumea asta fiecare are un suflet pereche, care NU pleaca.

Desi nu am sa cred ca asta inseamna suflet pereche, cred cu desavarsire ca persoana asta " rupe inima ca sa poata intra lumina". Mi se pare total deosebita aceasta noua descoperire. Simt cumva o liniste acum, ca de fapt asta e scopul : schimbarea, actiunea. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa aiba dreptul la o astfel de persoana. Asa ne putem trezi, caci in banalitate si monotonie nu vom face decat sa gasim amarul cliseu al obisnuintei, care e ca moarte searbada. Singuri nu stiu daca ne putem trezi intr-o zi sa zicem : "vreau sa fie altfel, vreau sa ma schimb!", caci nu avem termen de comparatie, degeaba vedem la altii caci daca nu simtim noi cu sufletul acest "altfel" nu vom putea face nici un pas, vom sta tintuiti, visand.

Cum se intampla ca totul m-a adus aici. Si cu cat spun mai mult ca am inteles, invatat, realizat, desi stiu ca intr-un fel am facut-o sau poate doar am trecut de procesul de constientizare, in acelasi timp imi dau seama ca nu am inteles absolut nimic, inca nu am invatat si constat cu tristete desi nu as fi vrut, ca asta inseamna un fel de maturizare.Acceptare. Un lucru nou. Hm...e  interesant cum un om transcende. Se poate deplasa cu puterea mintii peste orice, dar nu e in stare sa ia niste decizii cum trebuie. Procesul asta prin care trec, ma duce cu gandul ca totusi as vrea sa inteleg. Caci in general m-am rezumat la rezolvarea efectelor dar nu la tratarea cauzelor. Ceea ce nu e in regula, caci nestiind cauza care a dus la efect, voi sta ca intr-un cerc, in propria-mi viata, ca un hamster in rotita sa. Iar eu nu am tratat aproape nici o cauza din viata mea, m-am rezumat doar la aceste efecte. Daca analizez mai bine nici procesul asta nu il inteleg si uneori credeam ca stiu ceea ce vreau dar am realizat ca nici macar asta nu stiu. In schimb stiu ca vreau sa ma bucur in fata unui tablou creat  cu rabdare, greseli, dureri si iar de la capat, de MINE, nu de altii :)

Iar asa mi-am dat seama ca spun din nou cum ca am mai inteles o lectie.

Despre cuvinte

Suna telefonul. Numar privat. O data, de doua, a treia oara raspund.

- De ce raspunzi la telefon?
- Pentru ca a sunat de trei ori.
- Poate era vreun nebun care ti-a aflat numarul.

- Pai chiar e un nebun care mi-a aflat numarul.

- Mi-am adus aminte,mai stii ce vorbeam sambata in club?
- Pot sa uit? Recenzia Filantropica.

- Numai tu puteai porni o discutie ca asta in toiul unei petreceri.

- Ca tie nu ti-a placut. Ne-am duelat in replici.

- Cine a castigat?

- Amandoi.

- Eu te-am sunat sa iti zic doar "Ca esti o persoana minunata."

- Super, multumesc ca mi-ai stricat seara. Acum voi putea sa stau mai departe ca o bufnita care a luat o fiola de algocalmin si o tine sub limba.

- Bufnitele au limba?

- Nu stiu. Nu era aia ideea.

- Eu te sun sa iti zic ceva dragut si tu ma expediezi.

- Of. Iarta-ma, tu nu ai nici o vina.

- Vezi de asta am spus ca esti minunata, esti cand calda cand rece, filozoafa, cinefila, copila si salbatica,un pic dezaxata, dar cu tine se poate vorbi ore in sir fara sa te poti plictisi.

- Hm..si continua...Pot sa te rog ceva?

- Absolut!

- Vrei sa fii bun cu mine si sa nu imi mai faci complimente. Le urasc uneori.

- Si inca o calitate adaugata per cap de nebuna instabila. Esti culmea!

- Nu sunt.

- Si incapatanata.

- Nu.

- Ba da si somnambula.

- Ca sa fii somnambul nu trebuie mai intai sa dormi?

- Ba da. Nimic nu iti scapa?

- Oo... ba daa si inca cum.

- Hai nu fii fraiera. Esti o eroina. Asumati asta si comporta-te ca atare!

- Incerc. Hai pune-te la somn.

- Eroina astalalta a mea mica, iti transmite salutari si ea, moare de dorul tau.

- Si eu de-al ei, aveti grija. Dormiti frumos.

Acum ma intreb,care era probabilitatea ca sa ma sune un prieten care niciodata nu imi spune cuvinte de genul, sa le aleaga tocmai pe astea?

Cand ziceam ca atragem oameni in functie de stari chiar nu minteam.

Mi-am amintit cu tristete azi ca am pierdut o persoana speciala. O persoana pe care eu am considerat-o speciala. Am intalnit-o intamplator, mi-a deschis usa am inceput sa vorbim, apoi intr-o zi am simtit pur si simplu ca trebuie sa ma duc sa ii duc o floare. Nu am stiut ca de fapt sufletul meu ma indruma catre ea sa imi iau "Ramas bun", am stat vreo 2 ore aproape la povesti.

Era trecuta prin viata, culta, firava dar in acelasi timp de-un milion de ori mai optimista si mai zambitoare decat mine si cu un dar innascut de a citi oamenii. Dupa ce am povetit de una, de alta, carti, filozofie, despre oameni, despre viata, m-a oprit din sirul lung de povestiri si m-a intrebat:

" - Esti fericita? In locul in care esti acum, esti fericita?

- Da! Acum, aici cu dumneavoastra sunt mai mult decat fericita, ador oamenii cu care ai ce vorbi, oamenii care insipra, care zambesc, oamenii care apar din senin, ca niste ingeri ca sa imi spuna poate ceva

- Draga mea, invata sa fii fericita chiar daca oamenii acestia nu vor mai fi in viata ta. Dumnezeu are motivele Lui pentru care iti da oamenii si motivele Lui pentru care ti-i ia. Unii sunt sunt trimisi sa intre in viata ta, sa isi indeplineasca doar menirea, ei nu te lasa singura dupa aia, ei doar iti incanta sufletul, acestia sunt oamenii speciali pe care rar ti-e dat sa ii intalnesti. Stii ce inseamna 'coeur frappé par la foudre'?

- Nu.
- Inima lovita de fulger. Expresia se foloseste atunci cand e un fel de dragoste la prima vedere. Asta a fost intre noi, bineinteles nu ma refer la amor.(rade copios) Stiam ca vei reveni. Un lucru iti spun: Lupta! Dar tine minte! Doar daca ai cu cine si pentru cine lupta, altfel te irosesti in van."
Si cuvintele astea au fost ultimele pe care mi le-a spus.
Azi ploua si in drumul meu pe sub teii aproape infloriti, mi-as fi dorit sa fi fost cu mine, sa imi spuna cateva cuvinte.
Atunci m-am descaltat gandindu-ma cat ar fi amuzat-o sa ma vada asa si am alergat prin ploaie, cativa se uitau ciudat la mine, dar m-am simtit cu sufletul impacat, avea dreptate. apoi m-am asezat cu fusta mea alba pe iarba si am stat acolo sa simt ploaia aia rece, nu mi-as fi dorit nicio umbrela care sa imi poate lua asta. M-am bucurat de ploaie si atat.
Langa mine a venit o batrana care s-a asezat cu mare greutate, initial am crezut ca e iar vreo batranica care vine sa ma certe ca am calcat iarba, tinerii din ziua de azi sau mai stiu eu ce altele, dar ea mi-a zis razand:

- Iti place ploaia nu?
- Azi pentru prima oara am simtit-o.
- Stii ma uitam la tine, in timp ce ma duceam pe alee spre casa, si mi-am dat seama ca eu am umbrela si tu nu. Am inchis imediat umbrela cumva rusinata, nu stiu de ce, si am fost atrasa ca un magnet sa vin aici langa tine, sa imi dai un pic din energia ta. Nu ma trata ca pe-o batrana, vreau sa ma simt tanara cateva clipe.
- (i-am zambit si am luat-o de mana) Ce ai facut azi draga mea?
- Draga mea, am fost sa ma plimb si a inceput ploaia.
- Ce frumos sa te plimbi si cand ploua.
- Da asa e. Si sa intalnesti oameni tineri care se pot detasa de banal. Am fost profesoara de franceza candva.
- Stiti ce inseamna 'coeur frappé par la foudre'?
- Dar cum sa nu? Crezi ca asta a fost la mine?
- Probabil.

Ploaia se oprise dar noi am mai stat vreo 20 de minute in care ea mi-a povestit pe scurt viata ei. M-am bucurat ca azi am putut sa ascult. Cred ca daca toate astea mi s-ar fi intamplat acum un an as fi zis ca e nebuna si as fi plecat, oricum nu cred ca as fi alergat prin ploaie sau nicidecum sa o simt.
- Nu ai sa ma mai vezi, de aceea vreau sa iti spun ca fiecare lucru are timpul lui, nimic pe lumea asta nu e mai necrutator decat timpul. Incearca sa te pui bine cu el si sa mergeti in tandem de mana prin viata, nu il ocoli si nici nu il grabi, el trece mai repede decat oricine poate vedea. El vine gol si pleaca gol lasand si mai mult gol in urma lui, daca noi nu stim sa il umplem.
- Frumos! Este numai adevar in aceste cuvinte.

Apoi mi-am dat seama de ceea ce mi-am dorit si asta mi-am atras langa mine. Poate ca nu e tocmai normal ceea ce mi se intampla si faptul ca vorbesc cu tot felul de batranici necunoscute, dar imi sunt dragi si sunt intelepte si pline de experienta, dornice sa impartaseasca. Am avut tendinta sa ii cer un numar de telefon, sa o mai vad, dar mi-am adus aminte de ceea ce spunea cealalta batranica ca unii oameni intra in viata ta doar pentru a-si indeplini menirea, ar fi prea dureros sa ii pastrezi.
Ne-am ridicat, ne-a imbratisat, mi-a multumit, i-am multumit, mi-am multumit. Imi pare rau ca nu am reusit sa le pozez, sa le pastrez intr-un zambet imortalizate in timp.Poate ca nu degeaba au o menire, oamenii acestia raman cumva imortalizati in suflet si in minte.Oricum, a fost ceva mai mult decat extraordinar.

Azi am primit cuvinte.

creare, imbinare, dezbinare

Conditia omului intru extistenta sa, e aceea de a se crea singur. Chiar de avem tot felul de carti in care gasim legende prin care misticismul, neantul, Dumnezeu, alte forte nepamantesti sau pur si simplu o mama ne creeaza, noi pornim propria noastra creare inca de cand ne nastem. Cream dorinta de afectiune, cream vise, cream dorinte, cream idealuri si astfel incepem si ne cream pe noi. Dar mai stim atunci cand ne cream adulti, sa discernem intre fantezie si realitate?

Am inteles ca suntem produsul a ceea ce actionam mai mult decat a ceea ce gandim. Am inteles ca noi suntem cu totii niste artisti cu o imaginatie bogata sau mai putin bogata. Unii vad opera vietii lor ca pe un lucru simplu, ei creaza simplu, iau ca atare varsta si deopotriva sunt subjugati societatii sau prejudecatilor, principiilor altora.Iau din natura si din oportunitati ceea ce le este usor sa manevreze, cand sunt copii, se multumesc sa treaca clasa sau poate invata prea mult doar pentru ca asa trebuie, apoi isi gasesc un loc de munca, tot pentru ca asa trebuie, o sotie/un sot cu care raman toata viata, pentru ca asa trebuie, asa e firesc, urmeaza cursul asta si nu se folosesc prea mult de imaginatie. Constata doar la un momentdat in viat,a dar atunci sunt la fel de neinspirati, batrani, procrastinatori.

Mai sunt cei care au imaginatie peste limita de bogata. Doar ca ei creaza in asa fel incat sa fie nefericiti. Incep prin a se gandi atat de mult cum sa faca un tablou cat mai frumos, spectaculos, in care va gasi fericirea suprema incat atunci cand li se intampla chiar sa aiba clipa de o astfel de fericire isi incep opera, creeaza incontinuu fara pauza ca un sclav pe plantatie tot felul de ganduri care sa ii raspunda lui nu stiu carei intrebari create tot de el pentru care primeste raspunsuri pentru care nu e multumit, evident si de aici genereaza tot felul de alte mici schite si tabloase cu astfel de nedumeriri si indoieli ale sufletului. Se oboseste singur in permanenta, apoi se trezeste intr-o zi gol caci cineva l-a lasat balta cu toata creatia lui, de care evident nu mai are nevoie acum, caci muza acestora a disparut si lucrarea nu isi mai are rostul. Plange langa toata munca sa apoi intr-o zi razvratindu-se urla si tipa aruncand, trantind si distrugand tot. Se calmeaza in momentul in care isi gaseste o noua muza cu care se simte fericit pana in momentul in care realizeaza ca e fericit si incepe a se gandi din ce in ce mai mult....

Categoria "Mari creatii" sunt cei care isi creeaza fara sa isi dea seama o proprie lume, in care de cele mai multe ori ei sunt foarte subjugati si batuti de soarta, isi plang de mila, se victimizeaza in ei,sufera de mania persecutiei, au impresia ca nu vor fi niciodata fericiti caci fericirea nu e de ei, ca nu stiu sa fie fericiti, ca nu pot accepta, ca nu au incredere,ca nu stiu ce vor,nu sunt multumiti niciodata de tablourile lor, creeaza in permanenta stari negative si orice moment frumos ii face sa se gandeasca numai la sfarsitul acestuia, sunt oameni care nu se mint singuri, pur si simplu ei sunt prea lasi, mult prea lasi incat nu numai ca nu sunt in stare sa iubeasca in general viata, ei nu stiu sa se iubeasca nici macar pe ei, sa fie mandri de ei, nici macar cat sa stea la limita bucuriilor marunte. Ei traiesc plan, tern, desi poate au impresia ca trec prin lucruri extraordinare, nu pot crea balanta in care sa puna ceea ce fac ei pentru ei si cat se chinuie sa arate altora. Nu stiu efectiv ce sa faca cu toata abilitatea asta de a crea, sunt artistii neintelesi, neintelesi de ei insisi. Acestia sunt ei, nu se ajuta, ei doar creeaza stari in care se afla. Din jalnica lor trezire nici nu vreau sa imi inchipui ce tablou maret ar iesi.

Categoria haotici, care creeaza de nebuni incontinuu, sar de la una la alta, nu au un anume stil, nonconformism suprem, tablouri facute pe baza unor sentimente amorfe. Creeaza in permanenta sentimente, sunt viciosi, vor in permanenta sa simta ceva dar nu stiu exact ce, se bucura cand simt si creeaza o intreaga lume bazata pe acest sentiment, pe care o structureaza prost, mult prea prost caci arata toate secretele talentului sau, iar ceilalti vin si doar fura ceea ce a creat el. Dar el e un artist idiot convins, continua cu pasiunea sa, sa traiasca in toate starile pe care le-a descoperit si pe care ajunge intr-un moment sa isi dea seama ca de fapt si le-a adunat pe toate in fata si astea ii sunt propriile muze, cand le are pe toate odata, creaza ganduri incontinuu. Ganduri despre toate starile si le schiteaza in fel si chip, unde s-a pierdut si de ce opera sa, nu ii pare completa, pana intr-o zi cand se trezeste fara ea. Atunci se aduna si creeaza din nou, faureste din amintiri, sageti otravitoare si sabii stralucitoare, asteptand clipa in care le va putea folosi. Acestia sunt ei, niste prosti, caci pasiunea pentru creatie e atat de mare incat nimeni nu il va putea opri vreodata sa o faca.

Sau cei care sunt atat de inocenti mereu, creeaza numai frumos in jurul lor, numai voie buna si incanta cu zambetul lor naiv, cu fericirea debordanta, deseneaza drumuri perpetue cu flori pe margini si curcubee peste poduri pe care stau indragostitii si se saruta. Creeaza vise pe care si le indeplinesc caci ei nu se gandesc ca opera nu le va iesi, iar daca se intampla ca din rautate cineva sa le-o strice, o ia bucuros si o repara, caci isi iubeste munca de om talentat, de pictor, sculptor, inventator, inginer, poet, narator al vietii sale, toate la un loc. Creeaza pasiune in pasiune si iubire in tot ceea ce atinge. Creeaza o poveste din tot si intalneste mereu oameni care il face sa reflecteze la urmatoarea sa lucrare. Acestia sunt cei mai frumosi dintre toti.

Si cel mai rau: Amalgamul. Toate tipurile de "Creatori", intr-unul singur. La modul in care ei creeaza, nu vreau sa ma gandesc, e mult prea extaziant si durereos, deopotriva. Doar un lucru stiu, cand vor avea destula experienta, se vor delecta in fata unei opere pe care ar putea fi invidios chiar si Rembrandt sau chiar si Gaudi, caci sunt convinsa ca sub acest tablou va sta o constructie absolut solida cu foarte multe detalii,mai ceva decat Sagrada Familigia, pe care numai un cunoscator le-ar putea vedea. Sa ne intelegem, asadar, am inteles ca oamenii creeaza o situatie, imbina persoane, le/se implica apoi munceste necontentit pentru a dezbina. O epopee...

Amintire

mi-amintesc de tine cand erai copil
mi-amintesc doar ploile de mai
mi-amintesc sufletul tau fragil
mi-amintesc cu veselie cum cantai.
mi-amintesc ca plangeai de fericire
mi-amintesc ca dansai
mi-amintesc ca ma incatai cu iubire
mi-amintesc cum odata erai.
mi-amintesc si zilele cu soare
mi-amintesc cum pe drumuri mergeai
mi-amintesc de-a ta paloare
mi-amintesc, femeie deveneai.
mi-amintesc puterea-ti de a rade
mi-amintesc cum printre maci infloreai
mi-amintesc cuvinte mult prea crude
mi-amintesc cum elegant le ocoleai.
mi-amintesc infuzie de vise
mi-amintesc o negura in privire
mi-amintesc usile inchise
mi-amintesc si jalnica-ti trezire.
mi-amintesc ca tu imi mai dansai
mi-amintesc de tine uneori
mi-amintesc sclipirea ce-o aveai
mi-amintesc uitarea-ti dintre flori
mi-amintesc ca-n alte dati vroiam ca sa cobori.
mi-amintesc ca ai crescut, Marite
mi-amintesc ca poate te-am uitat
mi-amintesc ca te-am pierdut printre cuvinte
mi-amintesc cu drag ca totusi n-ai plecat.

dependente

Stateam azi si ma gandeam : "Toata viata noastra suferim de o singura boala: dependenta!" Chiar asa. De mici, suntem dependenti de parinti ca sa ne hraneasca, de profesori ca sa ne invete, de prieteni ca sa ne distram, de oameni sa socializam, de o anume persoana ca sa iubim. Suntem de fapt dependenti de tot ceea ce ne inconjoara. Si dependentele se muta intre ele pe tot parcursul vietii. In permanenta suntem in cautarea unui dealer cat mai grozav ca sa ne livreze marfa cea mai buna. Iar dupa ce o consumam, avem nevoie de mai mult si mai mult si niciodata nu ne putem opri.
Cand dispare una dintre dependente, intram in sevraj, ne luptam cu noi si incercam cu disperare sa trecem peste, doar ca aici functioneaza un pic diferit, oricate dependente am avea in jur cand dispare una, celelalte nu mai au efect. Te consolezi cu ele dar nu esti bine. Si iar incerci din rasputeri sa te lupti cu tine, ca sa nu mai simti nevoia de acea dependenta. Dupa ce ne trece, o inlocuim cu alta si tot asa, un cerc fara de final din care nu mai poti iesi.
Omul este cea mai fascinanta fiinta de pe pamant si in acelasi timp cum imi spunea cineva la un moment dat "Omul este singurul animal care se poate autodistruge.", cel mai mare adevar pe care il putea spune acel cineva.
Intr-adevar oamenii sunt capabili, cu mintea lor sa faca lucruri nebanuite inspre distrugerea lor. In permanenta complica lucrurile, isi creaza ganduri, cand sunt fericiti nu pot accepta asta si incearca sa gaseasca tot felul de lucruri care sa ii aduca inapoi in nefericire. Caci daca omul e obisnuit sa aiba de suferit si sa isi creeze probleme, simte un disconfort inconstient in momentul in care ii este bine si involuntar face in asa fel incat sa se intoarca in starea lui de confort. Cand spunem "confort" normal ar trebui sa ne gandim la ceva pozitiv, dar confortul nu inseamna neaparat ceva bun ci pur si simplu starea de care psihicul tau a devenit dependent,starea in care el a trait mai mult,apoi el lupta in asa fel incat sa revina.
Cata putere si constientizare trebuie sa aiba un om ca sa se poate lupta cu el insusi pentru a nu mai fi acolo unde il duce subconstientul? Hm...habar nu am. Ideea e ca probabil, uneori, incercam atat sa facem lucrurile in asa fel incat sa fim fericiti incat pierdem orice bucurie de a trai. Vorbeam odata de puteri. Daca mi-as dori o putere, aceasta ar fi : "Sa am capacitatea de a renunta la privilegiul omului de a se autodistruge", sa pot sa simt si sa vad lucrurile la adevarata lor intensitate si valoare. Sa nu caut o cauza a momentului fericit, pentru ca unele momente pur si simplu sunt.
Suntem atat de simpli si ne dam mereu seama de asta dupa ce depasim o anumita situatie de orice natura si trece timpul. Ne trezim peste 2-3 ani ca ne uitam in spate si suntem atat de lucizi, ne amuzam si ne dam seama de cat de usor am fi putut rezolva anumite probleme. Chiar si in clipele cand ai fost nefericit, te trezesti dupa un anumit timp spunand: "De ce nu am plecat atunci cand am stiut ca sunt nefericit? Pentru ce am ramas, ca doar stiam cursul."
Cumva tot timpul speram si uneori speram atat de mult incat ne mintim pe noi insine, caci suntem absolut constienti de natura situatiei si de succesiunea faptelor dar noi nu, mai facem un compromis, stam in angoasa, ne uram atat noi pe noi incat in tot drumul asta pe care spunem ca il facem pentru fericirea noastra defapt traim nefericiti. Ar trebui uneori sa punem in balanta lucrurile pe care efectiv le facem pentru indeplinirea viselor noastre, pentru fericirea noastra, pentru noi si cat timp pierdem facand lucruri impotriva acestora. Suntem ciudati sau poate doar speciali?

"- Copilas, ce faci?
- Ma uit la lume.
- Unde?
- Acolo unde e fericirea. Soarele straluceste, copiii rad, cerul se oglindeste in lac, iarba e atat de verde cum nu am mai vazut-o vreodata. Iar eu stau trantita in iarba cu bicicleta langa mine si fac poze.
- Tu nu stii sa raspunzi scurt. Gandesti prea mult. Ce mai vezi?
- Hm...vad cainii cum se joaca si vanzatorul de inghetata imparte bucurie la cornet copilasilor. Tu stii ca atunci cand esti copil nu iti trebuie nimic ca sa poti fi fericit. Totul pentru tine inseamna fericire. Nu vrei sa dormi iar cand dormi te trezesti devreme ca esti nerabdator sa iti traiesti fericirea. Nu trebuie sa dai explicatii clare pentru starile si faptele tale. Vad batranei fericiti, tinandu-se de mana, vad lumina multa si adolescenti mult prea galagiosi de care mi-e drag. Pozez ca sa tin minte ziua asta minunata.
- Ma pozezi si pe mine? Sa ma tii minte?
- Te voi poza cand te vad, desi te tin minte mereu.
- Acum vreau sa ma pozezi. O faci te rog pentru mine.
- Unde esti? Vin sa te pozez.
- Uita-te mai bine la oameni.

Il vad pe banca, eu tac si zambesc, stia unde sunt, nu a uitat, isi da seama ca l-am vazut si se intoarce facandu-mi cu mana. Omul asta e extraordinar. Stie absolut tot. Si chiar il pozez, oamenii extraordinari merita sa fie captati intr-o poza cu zambet. Se ridica si vine langa mine. Se tranteste pe iarba si priveste cerul.

- Ce faci aici?
- Stiam ca aici vei fi caci acasa nu credeam ca stai pe o vreme ca asta.
- Puteam sa fiu in oras.
- Ai fost aseara. Azi te relaxezi si scrii, asta esti.
- Unde ai lasat-o ?
- La aeroport. Se intoarce saptamana viitoare. Copilas o saptamana nu scapi de mine. Voi fi umbra ta. Cat stam aici?
- Pana ne plictisim.
- Esti linistita azi. Imi place. Ti-a prins bine seara trecuta nu?
- Da.
- Stii, paradoxal e faptul ca poti fi atat de romantica si visatoare, incurabila. In acelasi timp te poti distra pana dimineata de zici ca se dezlantuie fiara din tine. De asta...
- Hai nu ma supara.
- Citesti ganduri?
- Am mai fost intrebata. Sper ca nu.
- Tu doar simti, ai si tu o calitate.
- Nu stiu daca sa mai privesc asta ca pe o calitate.
- Este. Ce faci de maine?
- Traiesc.
- Copilas, ajungi la vorba mea?
- Cam asa ceva. Problema e ca nu stiu cum sa o fac.
- Normal ca nu stii. Abia acum vei invata cum e sa traiesti pentru tine. Trebuia sa se intample si asta.
- Probabil.
- Hai ca reusesti tu. Apoi vei gasi tu linistea undeva. Daca pe a mea nu o vrei, hoato.
- Tu trebuie sa fii fericit cu viata ta, ai deja una si chiar frumoasa.
- Problema ta. Sa vezi oamenii fericiti. Hai sa mergem la piata sa iti cumpar un kg doua de egoism. Nu se mai poate asa.
- Esti rau.

Am stat asa de vorba cateva ore bune pana cand incepusem sa tremur de frig.

- Hai copilas, te duc acasa?
- Da.
- Te iau la mine? Doar te tin in brate.
- Nu. Vreau la mine.
- Nu stiu ce sa zic de decalogul asta al tau. Ai invatat sa zici nu. Bine nu conteaza ca mie mi-ai zis mereu. Zici ca ma vrei fericit, mincinoaso, daca vroiai asta nu eram acum cel mai bun prieten al tau, caruia sa ii impartasesti durerea. Te faceam fericita mereu.
- Iar eu pe tine sa suferi. Deci nu era bine.
- Asa e. Am inteles ca alta varianta nu mi-ai dat.
- Noapte buna. Ai grija pe unde te mai duci.
- Noapte buna copilas."


Am urcat in casa. Aceeasi camera, acelasi tavan, doar eu nu mai sunt aceeasi.

- Hei. Ce faci?
- Ai revenit. Credeam ca m-ai lasat. Ne-am cam certat in ultima vreme.
- Cum sa te las? Nu! Doar te-am lasat sa vad cum te descurci. Sa fiu sincer sunt mandru de tine.
- Cred ca e de bine.
- Chiar e. Mai putin actul asta egoist.
- E prietenul meu.
- Stiu si te iubeste enorm. Dar sper sa nu isi sadeasca iar speranta.
- Nu o va face. Stie mai bine decat oricine ca nu pot simti decat marea asta de iubire de frate.
- Mda, e destul de trist.
- Mai trist nu se poate.
- Ma bucur ca te recuperezi si treaba cu viata noua, o vom descoperi noi cumva.
- Sunt convinsa.
- Ce crezi?
- E ora noastra?
- Da.
- Cred ca mai sunt inca niste stele de serviciu.
- Ai chef sa numeri?
- Deja am inceput.

Noaptea, ce sfestnic bun :)

Ieri dupa ce a fost prietenul meu la mine, m-am tot gandit, ce voi face in weekend-ul asta, caci asta nu e ca celelalte, de acum o saptamana, doua sau chiar si de acum 2 -3 luni. Acest weekend e unul incarcat de emotie, e incarcat de intrebari si speranta catre bune raspunsuri.
Apoi am tras pe mine o pereche de blugi, un tricou cu mesaj sugestiv 'The end' si am pornit la drum. Nu stiam unde ma duc si nici de ce ma duc, stiam doar ca nu sunt fericita stand in casa si urland in mine, am invatat ca nu trebuie sa mai ramai in locul in care incepi sa  te simti nefericit. Mergand in drumul meu am realizat ca eram fara directie exact cum sunt si in viata ca ma gandeam cu disperare ca cineva ma va lua de mana si imi va spune "Asta e capatul suferintelor tale. Treci dincolo de drum, acolo va fi un nou inceput." dar nu a fost asa. Am ajuns intr-o cafenea draguta unde am baut o cafea cu iz de amintiri si muzica te ducea cu gandul catre fericiri marete, a fost o incantare, am citit, am scris, m-am imprietenit cu oamenii. Si mi-am adus aminte "Dolce far niente" (placerea de a nu face nimic), asa spunea Liz protagonista unei carti pe care am citit-o, carte draga mie caci in ea e o parte din mine, cumva cineva mi-a daruit-o intr-un moment in care aveam nevoie de ea, nu am citit-o cand am primit-o ci la scurt timp dupa. Nu imi venea sa cred cat de dependenta sunt de oameni. Dupa vreo 4 ore suna si telefonul.

-Ce faci?
- Nimic si e atat de bine, nici macar nu ma simt vinovata.
- Bravo. Iesi din "nimicul" asta al tau pe care oricum nu il inteleg si ne vedem la 8?
- Stau asa bine...
- Si dupa ce faci?
- Ma duc acasa.
- Daa du-te in camera aia ta si mori mai departe in tine. Esti o fantoma, te urasc! Acum vin si te iau, nu ma intereseaza, sau misca-te incoa la 8.
(asta e ea, acelasi stil incurajator ca si al meu. E posibil sa mori dar fa-o cu prestanta ce naiba)
- Ce facem?
- Bem o bere, ne uitam  la lume cum iti place tie si toate prostiile.
- Ok si pe urma plecam da?
- Aham.


M-am intalnit cu ea, in general ne vedem cumva doar in momente critice ca astea, si ea era intr-o stare similara, am vorbit vreo 2-3 ore de una, de alta (iarta-ma),iar eu ma uitam in josul strazii sa ii vad mersul, sa vad ca e ok ca sa ma pot elibera cumva sau doar sa imi hranesc starea. Mi-a atras atentia de cateva ori ca ma pierd si ca asteptarile m-au omorat. Ma uitam la oamenii care treceau grabiti umblau pe sub felinarele unde odata in locul tigarilor mentolate, paarfumate, jeans-ilor, fustelor stramte si mult prea scurte, injuriilor si cheilor de la masina rotite pe deget, erau candva oamenii pe care ii ador, galanti cu joben aduceau flori domnitelor care purtau umbrele din dantela si se faceau ca sunt total dezinteresate, iar ei stiau ca trebuie sa lupte pentru ele, cat au coborat standardele in zilele noastre, chiar si ale mele uneori. Am asteptat degeaba in sufletul meu, nu a venit .....dar in schimb in josul strazii, vesel ca intotdeauna, un pic cam grasut dar intotdeauna dispus sa ajute, impreuna cu o fata si un tip putin mai in varsta urca vesel gesticuland de zor asemenea unui italian. I-am facut cu mana si m-a vazut imediat. Am facut cunostinta cu ceilalti doi.

- Hei ce faci eroino? (m-a vazut cand ne-am cunoscut in actiunea unor opere de caritate. De atunci sunt eroina lui )

- Bine sa zic asa.
- Pe dracu! Arati ca naiba! In seara asta iti revi, iti fac eu perfuzii mici de 50. (ma uit la el si nu se potriveste fizicul cu ceea ce zice. E mult prea gras si o figura destul de fioroasa, abia acum il observam asa bine, de vreun metru nouazeci, ma gandeam, ar putea sa ma ia intr-o mana si sa fuga cu mine, ca pe o gantera)
- Perfuzii de 50? Esti fenomenal. Am incercat si noptile trecute dar nu mi-a iesit.
- Pariem?
- Nu mai am ce sa iti dau. Mi s-a luat totul.
- Imi dai prietenia ta neconditionata, aia care stiu ca e acolo si apoi faci sex nebun cu mine, simt ca esti capabila.
- Dar nici nu esti direct! Treaba cu prietenia este diametral opusa de treaba cu sexul.
- Pai nu, esti un prieten atat de bun incat faci asta pentru un prieten grasut care si-a pierdut speranta. (isi pune privirea de catelus)
- Hai valea! Multumeste-te cu prietenia ca altfel ti-o suflu cum sufla lupul casa purcelusului.
- Bine, bine. Eu te perfuziez, te anesteziez, si cand mai ai un pic de suflare te duc acasa sa dormi, nebuno care te autodistrugi.

Si asa am ajuns 5 oameni intr-o seara de sambata in acelasi loc, la aceeasi masa, impartind si impartasind pareri, povesti, amintiri de viata , de prieteni. Fiecare dintre noi radea cu gura pana la urechi dar in fond fiecare dintre noi avea o mare durere : relatii terminate dupa 9 ani, relatii oarecum incercuite fara iesire in care ei se iubesc dar totusi exista o alta ea, un alt el si cum nu ar fi de ajuns mai sunt si copii, frustrari de 40 de ani unde pierzi totul din prostia ta si ramai cu bani realizand ca acum nu mai sunt atat de valorosi, situatii in care te-a adus viata sa iti dai seama ca ai trait in propria  minciuna si acum abia inveti sa traiesti pentru tine, neincredere in oameni, teama ca nimeni nu te place. Cam astea erau povestile noastre, toti le stiam si nici unul dintre noi nu mai vorbea totusi despre ele, ne multumeam ca suntem toti acolo. Am fost cumva mai multe generatii la aceeasi masa si totusi la baza cu totii aveam cam aceleasi probleme. Am filozofat pana pe la 1 cand vinul baut incepuse deja sa isi faca efectul. Am intrat in club la un moment dat. A fost pentru prima oara cand nu m-a interesat ca sunt pe tenisi, e atat de bine sa nu ai tocuri, e atat de bine uneori sa fii tu pe picioarele tale. Mi-am revazut doi prieteni vechi, barmani, au sarit peste bar cand m-au vazut urcata pe scaun dansand cu patos pe "I want to break free", apoi au urmat serii de shoot-uri din partea lor, de revedere, de la revedere ca unul dintre ei pleaca din tara,  apoi ne-am asezat toti pe bar si am cantat cat ne-au tinut corzile vocale "One day baby will be old...." .M-au coplesit cu atentie. S-a uitat tot clubul la noi. Am descoperit ca te poti imbraca cat de pompos vrei tu, nu conteaza. Lumea se uita cu invidie si barbatii si femeile deopotriva. Isi doreau dezinhibarea mea, atitudinea mea, libertatea mea, libertatea de fi eu, a fost atat de bine sa dansez fix cum am avut chef, cu prietenii astia pe care ii am si care nu m-au parasit in zilele astea in care am fost si probabil voi fi in continuare o ciudata nebuna, usor schizofrenica care vorbeste cu ea insasi si isi face un altar cu idealurile ei la care se inchina in permanenta. Am fost aseara atat de dezinteresata de ce-ar putea zice altii. Pana la urma la ce ma ajuta?

- Ce dracu le faci de se uita asa?
- Nu te ingrijora asa e ea. Asta face intotdeauna. E o nebuna danseaza sa ii omoare pe astia si pe ele.
- Nu fac nimic, tocmai chiar sunt imbracata zici ca ma duc sa joc tenis de picior, machiata nu sunt. Port cu toata mandria in schimb dezinteresul si neincrederea in oameni.
- Sa mor, tu esti filozoafa chiar si la 2 dimineata?
- Mereu!

Am deranjat cateva domnisoare ale caror iubiti se uitau catre mine. Nu se uitau la mine de fapt ci la o femeie salbatica, pasionala, fara inhibitii care e singura cu prietenii dupa ea si nu are nicio obligatie. E doar fantezie. Dupa cum ziceam, domnitele rujate s-au cam speriat cand au vazut ca pierd din atentie si una dintre ele a facut greseala sa ma traga de mana, in secunda doi am sarit peste masa ce ne despartea (avantaj tenisi, dezavantaj tocuri) si m-am trezit doar ca ii tineam mainile la spate iar ea urla, moment in care mi-am dat seama ce fac. Iti dai seama pana unde duce impulsivitatea mea? Nu stiu de ce am reactionat asa. Saraca fata doar isi apara teritoriul.

- Mi-ai aratat ca esti desteapta. Multumesc ca nu m-ai dezamagit.

M-a luat pe sus si m-a urcat inapoi pe scaunul unde dansam, apoi a fost tort, ziua cuiva, ne-am imprietenit si lipit la tort, apoi o bataie cu niste cuburi de gheata, iar in toata valtoarea asta, ametita de-a binelea spre 4 dimineata eu stii ce faceam? Ma gandeam . Asteptam din nou ceva ce stiam ca nu se va intampla. Printre aburii de alcool imi inchipuiam ca va aparea cineva si imi va spune ca totul a fost doar un cosmar si acum s-a terminat. Stiu ca sunt idioata. Vorbeam candva de detasare, asta am facut pana acum atatia ani, m-am detasat, pana si de mine m-am detasat. Acum mi-am dat seama ca pur si simplu nu vreau sa ma detasez vreau sa imi reintregesc viziunea asupra idealurilor mele. Nu vreau sa te / ma inchid undeva, vreau sa te / ma vad si sa iti vorbesc pana cand sufletul meu te / se va elibera singur.
 Prietenul meu mi-a demosntrat ca intr-adevar ma poate lua intr-o mana si fugi cu mine pe la 5 dimineata. M-a luat cum ai ridica o floare dintr-o glastra (una beata) si m-a dus la taxi in timp ce eu dadeam din picioare rasfatandu-ma ca vreau inapoi.

- Am castigat pariul.
- Nu!
- Ce nu? Ti-ai vandut sufletul gata. Prietenia ta e acum a mea pentru totdeauna.
- Era si inainte si acum cu atat mai mult.
- Eroino! Sa ai grija de tine ai inteles? Nimic in lumea asta nu merita suferinta ta. Fii asa cum stiu eu ca esti.
- Multumesc. (am zis cumva cam impleticit si in reluare ca in Matrix. L-am vazut indepartandu-se pana a ramas un punct in urma mea)

Nu stiu cum a fost drumul spre casa, Stiu ca la un moment dat taximetristul se uita la mine si ma intreba daca am de gand sa cobor. Mor de ras, M-am simtit rusinata dar in acelasi timp mi-am dat seama ca eu nu am trecut prin asta, intotdeauna mi-am impus sa fiu altfel, sa nu vada lumea, ce-ar spune ai mei. Cui dracu ii pasa? Am fost fericita ieri ca am prieteni, chiar daca sunt ca mine, ei nu isi plang atat de mila. Am un prieten care si-a pierdut un picior, il admir enorm ca el munceste in continuare, ca rade, are prieteni, o iubita extraordinara, am un prieten care e bolnav dar totusi rade, se bucura de tot ce il inconjoara, am prieteni cu familie care si-au pierdut job-ul si au supravietuit, am prieteni care si-au pierdut casele, si-au pierdut persoane dragi in accidente tragice, si mai sunt restul oamenilor, unii orfani, unii dorm pe strazi, cat de cruda e viata? Foarte! Si totusi cu mine a fost indulgenta, trebuie sa invat sa ma impac cu mine, trebuie sa invat sa ma iubesc caci asta e singura forma pe care nu o stiu. 

Am coborat din taxi si am urcat cantand de nebuna, am luat-o pe scari, am alergat, nu pentru ca as fi vrut sa ajung acasa mai repede ci doar sa prelungesc ajungerea acasa. Am deschis usa, am intrat in camera si ultimul lucru pe care mi-l amintesc e ca am deschis larg geamul si m-am trantit in pat. Apoi m-am trezit asa, a fost un fel de deja vu. M-am trezit atat de odihnita desi am dormit 3-4 ore.

Ah si mi-am dat seama ca pe abdomen am o mare inima desenata, taiata, ca semnul interzis cu un mare NU pe ea. M-a bufnit rasul. Mi-am adus aminte ca la un moment dat am scos rujul din geanta si ne-am rujat toti, mi-am rujat barmanii iar prietena mea mi-a ridicat tricoul si mi-a desenat asta in timp ce astialalti cantau de nebuni "You're simply the best...".

Azi ma bucur de viata, ma ridic si plec. Unde? Nu stiu. Urmeaza sa descopar :)