Haos

Din zgomotul asurzitor al sentimentelor amorfe, si al gandurilor heterotrofe,  am invatat sa tip de dor, dar de un dor, vai ce fior! si am privit in jurul meu, nimic nu poate fi la fel. Nici azi la fel ca ieri, nici maine la fel ca azi.
Am facut "entorse" cerebrale gandindu-ma ca poate intr-o zi, nu va mai fi. Eu doar ma intreb neincetat, ce am facut sa pot sa scap? Poate prea mult, poate nimic. Dar cine poate stii, daca nici eu macar nu stiu? As vrea sa il prind pe acest "Nu stiu", sa-l torturez, sa-l schingiuesc, sa imi spuna el un leac ori doua din bunici, netrebincul doar m-a adus aici.
As vrea un scriitor sa fiu si pixul sa ma poarte in ganduri, sa scriu mereu fara oprire, sa stau asa doar printre randuri. S-apoi la ce e buna ea visare? Sa ma trezesc? Sau sa adorm? Sa dorm in miezul zilei bine, sa dorm o zi sau poate un an, poate mai rau, poate vreo noua. Sa ma trezesc o clipa, doua?
E doar printesa adormita. Nu, nu mai e. Dar ce pacat! Unde e visul? S-a spulberat? Doar ne-am trezit din lungul somn, ca sa traim ca orice om. Dar uite vezi realitate, nu se imbuneaza peste noapte. Ce oarba si in nestire ai stat, pacat de tine, ce pacat.
Mai ai un loc in care stii ca acest "tot rau" nu va mai fi?
Era odata un tablou la care ma uitam de zor, in suflet ii duceam mereu un tainic dor si am crezut ca acasa va fi mereu acasa, uite vezi? Iar impresia-ti e falsa. Ai pierdut esenta lui, caminului, de altadata si acum cand singura esti, la ce oare te mai gandesti? Nu stiu din nou si il urasc pe acest "nu stiu", as vrea sa adoarma el intr-un tarziu, iar eu sa pot doar sa mai fiu.
Sa impletesc cuvintele cu fapte, sa trec de psihica-mi etate. Am incantat doar rugaciuni de pace si de echilibru, sa ies din timpul meu, nenorocit, lugubru. Am si valsat prin viata anosta si am cazut, caci totul costa.
Eu stiu, mereu roata se invarte, iti jur de nu ma crezi, nu mai rezist atator trante. Am stins o lacrima sau poate doua, de dragul lor, anilor noua. Si am inteles nefericita ca am pierdut ultimul loc, in care odata, eram putin mai fericita. Se sfasie in bucati o mie, sufletul meu de jalnic rob, si ajung sa imi privesc viata acum, exact ca omul xenofob.
Cum m-am adus aici? Din nou "nu stiu". Pot rade amar? Poate am ramas in viata mea, prezentul amarat hoinar. Pierdut-n aforisme de genul unor metafore prea triste, asa e viata un gand sau o enigma, stiu, nu voi ajunge in veci vreun fel de paradigma.
Sunt doar pion necugetat pe-o tabla de sah in care viata mi-a dat mat.
Si ma-ntreb ca idiotul ce e viata, nu cred vei putea sa o descrii. Iti zic, avea dreptate Dostoievski "viata e duelul lui Dumnezeu cu diavolul. Iar campul de lupta sunt eu.", dar de ce parte sunt? A diavolului sau a lui Dumnezeu? Voi scrie despre asta candva chiar un eseu, desi sunt sigura ca va iesi doar un cliseu.
Mi-am cautat pe rand in mine, furia, rusinea, dezamagirea, deziluzia, neputinta, le-am implorat sa imi curme doar suferinta. Le-am acceptat, eu le-am iertat si am simtit din partea lor compasiune, si-au luat o parte dintre vine. Am sa le scriu, scrisori pe rand sa-mi lase linistea din gand, si-apoi sa stea la locul lor, promit ca nu le duc vreun dor.
Apoi spune-mi, ce esti tu? Si ce-i cu zambetul fals, continuu?
Sunt om si eu si sunt complexa, adevarat, intr-o ironica simplitate perplexa.

Fericire

- Ce face  frumusica?
- Bine, la birou excelez.
- Beah...Nu stiu cum iti place treaba asta.
- Nici eu. Tu ce faci?
- Hm, pai stii...Te-am sunat ca mi-e dor de tine si am ceva sa iti spun si plus de asta tu indeplinesti vise.
- Eu?! Cand? Pe ale cui? Ale mele in nici un caz.
- In general... Ma gandeam, nu ai vrea sa vezi un apus?
- Normal dar cam greu de dupa betoane.
- Mai tii minte locul al tau? Vreau sa merg acolo.
- O sa mergem intr-o zi si mie mi-e dor, e liniste acolo, auzi greierii si esti departe de claxoane.
- Azi?
- Tu ai innebunit? Mai am 5-6 ore de treaba apoi nu avem cu ce sa mergem.
- Ai uitat? Indeplinesti vise.
- Mda...daca stau sa ma gandesc cred ca stiu cum facem.

Printre randuri de telefoane si mail-uri in timp ce un excel devenea din ce in ce mai colorat, iar eu tremuram de frig sub bataie unui aer conditionat mult prea tafnos, ii trimit mesaj.

- Hei, pe unde esti?
- Copilas uite cu putina treaba.
- Nu te tin mult, vroiam doar sa te intreb ceva.
- Poti sa ma intrebi ce vrei si ma poti tine cat vrei.
- Pai, ce faci diseara?
- Iti povestesc, oricum trebuie sa ne vedem. Cum esti?
- Bine
- Iar? Mincinoaso. Zi-mi ce vroiai sa ma intrebi?
- Nu ai vrea sa vezi un apus?
- Oricand chiar si in miezul zilei dar am treaba la apus.
- Off, e in regula atunci. Fa-ti treaba vorbim cand poti.
- De ce nu te duci tu?
- ....
- Treci pe aici stii ca o poti lua cand ai tu chef, poti sa o si tii daca vrei. Iti las cartela la magazin, trebuie sa plec urgent. Sa te gandesti si la mine.
- Ti-o aduc diseara, suna-ma cand termini.
- Incapatanata esti. Nu scapi de problema asta niciodata? Ne cunoastem de o mie de ani. Cum vrei tu, stiu ca nu o scot la capat oricum.


Plec de la birou si printre niste replici ne la locul lor reusesc sa ma eliberez de lume si ajung sa imi iau cartela catre oaza mea de fericire. Aveam un chef nebun sa conduc, mi-e atat de dor uneori... Ii zic sa coboare si entuziasmata ca un copil care merge in parcul de distractii gesticuleaza si vorbeste intr-una, o aud din cand in cand undeva pe fundalul gandurilor mele.

- Ma tii asa pe picioare ca altadata?
- Da normal, treci aici.
- Vezi cum coboara? E minunat.
- E unul dintre cele mai frumoase locuri pentru mine. Imi spui?
- Nu stiu. Parca nu te simt intr-un moment potrivit.
- Bucuria ta e si a mea, tristetea ta e si a mea.. Stii doar, imi poti spune orice.
- Ma mut cu el.
(am simtit un nod in gat dar pentru ea e un nou inceput, e atat de incantata si parca ii si aud inima cat de tare ii bate, imi imaginez cate emotii si sentimente o cuprind. Cu ceea ce simt eu imi vine sa ii spun "NU! Sa nu o faci! " dar imi dau seama ca ea nu a trecutt prin asta si e atat de frumoasa aceasta fericire pe care nu am sa i-o stric din cauza unei pase ale mele mai proaste.)
- Esti fericita?
- DA! (a pornit din ea de parca o intrebasem daca vrea sa il cunoasca pe Dumnezeu)
- Ma bucur pentru tine, pentru voi, trebuie sa fiti fericiti, sunteti atat de frumosi impreuna, sunteti de fapt unul. Va ador si pe el il urasc ca mi te ia, dar in acelasi timp il ador ca te face sa fii asa implinita.
- Stii,  am vorbit si vrem un copil sau poate doi, sa iasa cu parul meu asa cret si brunet si ochii lui verzi-albastrui, iti dai seama ce copii minunati ar fi? Il iubesc asa mult. Iti dai seama cand ma va cere de sotie?
(a fost pentru prima oara in viata in care fericirea cuiva m-a redus la tacere, nu am stiut ce sa spun, doar am strans-o in brate. Nici nu ii pot spune prea multe, ii vreau fericirea si ma bucur enorm pentru ea, pentru ei, dar sunt cumva mult prea inveninata azi ca sa ii pot da cuvinte cu har)
- Si cand faci pasul? Daca stau sa ma gandesc  bine l-ai facut mai demult doar ca acum e oficial.
- (rade cristalin ca un copil) Cam asa e.
-  Tu ce faci? Arati mai bine.
- Asa e. Sunt mult mai bine, ma bucur doar pentru tine acum.
- Promiti ceva?
- ?
- Ca vei fi tu mereu?
- Sper.
- Hai sa facem ceva azi. Vom tacea amandoua 15-20 min si fiecare se va gandi numai la fericirile si clipele minunate pe care le-a trait pana acum iar apoi vom pleca de aici pline de energie, optimism si suflet.

Nu am reusit sa ma desprind de mine si sa imi comut "unitatea centrala" pe nimic, m-am gandit la momentele mele bune si la momentele rele, oare e bine?

Privesc in departare si vad pasarile cum planeaza lent, oglindindu-se in apa, vad copacii care isi admira frumusetea ca intr-o oglinda, care mai de care mai falnici mai falosi, iar firul asta de iarba e atat de fermecator de verde si cativa maci rasar timizi, cat de gingasi sunt macii. Pufosi, norii se imbratiseaza in ceruri si isi iau la revedere indepartandu-se unii lent altii rapid. Soarele se ascunde intre ei si diafan se mai poate intrezari doar o lumina rosiatica cu iz de dor, vad chiar si luna cum rasare si se apropie catre el, ii vad inflacararea cu care se tot aprinde, dar el dispare. Ce trista iubire, se vad doar cateva minute si totusi ea rasare in fiecare seara sa  il poata vedea iar el mai sta o vreme de dupa nori sa ii surada. O paraseste dar totusi ramane in spatele ei, o sustine, o lumineaza, o priveste, o vegheaza, iar dimineata el rasare si ea se ascunde. E trist sau implinire? Nici nu stiu. Am stat asa o vreme dandu-mi seama ca nu ma mai gandeam la mine sau doar gandeam prin mine. A fost sublim. Apoi m-am uitat la ea, cum se uita in zare si nu isi putea stapani zambetul de pe fata, stiu ca ar fi urlat de fericire si eu nu am putut sa fiu langa ea asa cum s-ar fi cuvenit. Ador fericirea din ochii ei.
Am aprins o tigara si ma uitam asa prin fumul ala greu, timpul nu ne iarta, timpul da si timpul ia intotdeauna. Eram in acelasi loc doua suflete la poli opusi. Ne-am ridicat in liniste intr-o intelegere tacita si am plecat spre masina.

Din momentul in care am urcat magia se risipise, totul revenea cu o repeziciune ametitoare la normal si ea radea plina de energie si entuziasm povestindu-mi in detaliu cum va fi viata ei, casa si gradina si copii. Ce frumos e uneori cand ai vise. Asa m-au vazut candva si pe mine alti oameni? Oare in spatele incurajarilor si zambetelor sincere de altfel, de fapt si ei se temeau intr-un fel pentru mine cum o fac eu acum.

Dupa ce am lasat-o pe ea am mai condus asa in nestire cu o muzica asurzitoare in urechi. A fost a doua oaza de fericire pe seara asta si aveam sa inteleg si de ce.

- Cum a fost copilas?
- Minunat! Mi-am lasat acolo sa se duca in adancuri o parte din mine, apoi am salvat-o ca sa imi poata fi datoare si sa nu ma mai doara.
- Superb, ma bucur ca ai reusit sa te relaxezi.
- Tu ce ai?
- Pai..
- Ai patit ceva? Spune odata!
- Nu, nu, nu am patit, doar ca, stii...
- Stii ca nu suport starea de neliniste. Zi-mi odata!
- Copilas, ti-am zis in mai multe randuri ca ea sta acolo de ceva vreme si eu aici...
- Pleci?
- Cam asa ceva, dar nu de tot, am sa mai vin sa te vad. Copilule, stii ca nu am sa te parasesc.
(nu stiam cum sa reactionez, am simtit imensul gol din mine, dar stiu ca trebuie sa aiba o viata a lui iar momentul asta avea sa vina cat de curand, l-am imbratisat si cu toata forta adunata nu stiu de unde am zambit)
- Ma bucur enorm ca faci asta. A dovedit ca te iubeste mai mult decat oricine pe lumea asta. Te rog sa o faci fericita si sa o lasi din suflet, te rog, ca si ea sa te faca pe tine fericit.
- Dar stii ca nu...
-Nu vreau sa aud! Asa va fi! Asta e probabil primul tau pas cu adevarat important.
- Copilas, voi veni sa te vad, daca tu...
- Hei! Ce-i cu mutra asta? Trebuie sa fii incantat. Arata-mi entuziasmul!
- Mai stau o saptamana, poate doua, ea nu mai vine daca ma duc eu.
- Foarte bine! In sfarsit te-ai maturizat si tu. (avea lacrimi in ochi gata sa izbucneasca dar stia ca nu suport si s-a abtinut, eu mi-am potolit sufletul care mi se sfarama la gandul ca nu va mai fi si ca vor mai fi doar doua saptamani dupa care drumurile noastre se vor desparti)
- Promiti ca vei avea grija de tine? Dar nu ca pana acum. As  vrea, asa, ca si cum ai avea grija de altii, sa ai si de tine sau poate un pic mai mult.
- Crede-ma ca nu mi-as dori nimic mai mult.
- Ne vedem maine?
- Vorbim. Ma duc acasa, sunt obosita.
- Copilas, iarta-ma.
- Tu sa ma ierti din suflet te rog ca nu ai fost fericit din vina mea.

Cred ca oamenii au inceput sa isi urmeze cursul, ma doare enorm sa stiu ca nu va mai fi dar stiu ca va fi fericit. Oare cineva mi-a dorit si mie vreodata fericirea? Dar ce mai conteaza. Doi oameni din viata mea astazi s-au hotarat sa isi inceapa o altfel de viata, in doi cu adevarat. Nu stiu daca asta e de bine sau de rau, ceea ce stiu e ca asta ii face fericiti. Sunt atat de frumoase noile inceputuri, totul e aventura. Ii iubesc enorm si sper ca ei sa isi fi gasit "sufletul ala pereche" care nu pleaca, cum mai ziceam. Credeam ca voi fi trista dupa ce cel mai important prieten mi-a zis ca pleaca, practic, din viata mea. Dar nu pot, ma innunda un sentiment de multumire si liniste profunda.

Inchin licoarea asta a lui Bachus pentru destinul si fericirea lor.

Virtuti sau alte lucruri...

Nu o sa te intreb ce mai faci. Stiu ca iti urmezi cursul. Am nevoie cu disperare
de rabdare. Daca se poate, una reala. Sa nu mi-o aduci in ultima zi a vietii,
pentru ca nu ma va gasi acasa. Poate o sa imi faci rost si de nitica putere.
Caci, vezi si tu, e mult prea trist sa zaresti pe strazi cocoloase rostogolite in noianul de griji facturate lunar. Nu esti un filantrop. Dar, macar de dragul
anilor ce i-am casat ai putea sa-mi daruiesti intelepciune. Nu ca sa-I cer de
un deceniu acelasi lucru lui Mos Craciun. Si nici sa incropesc inlacrimata
scrisori unui destinatar fara putere de raspuns. Ci ca sa supravietuiesc iubind
intr-un haos in care increderea e un trofeu rar, nescos la concurs.
Am inteles, esti destinul batut in cuie. Mi s-a povestit ca tu trasezi drumul meu.
Si ca eu sunt purtatoarea ta de zile. Cu tot respectul, cred ca destinul meu s-a
imbatat iar si de aceea nu-mi gasesc calea. Poate reusesti sa ma scoti din traficul
zilnic in care oamenii nu-ti dau binete. Si sa ma calmezi cand observ ca
vanzatoarele prost platite iti vara marfa expirata in plasa.
Poate infiintezi fara vreo taxa, un coltisor de lume, in care balacarerile politice
se sparg inainte sa se auda.
Peste o luna, poate inventezi o ora in care lumea sa nu poata minti. Si alta in
care toti sa ne intoarcem acasa, la biblioteca parasita.
Nu o sa iti cer numerele de la loto. S-au deschis destule sali pentru jocuri de noroc.
Unde si tu trimiti jucatori ce-si irosesc sansele, cu banii copiilor inca nevorbitori.
Cand merg cu tramvaiul sper sa mai pot gasi batrani care nu lovesc cu bastonul, fiindca
te-ai impiedicat ca un prost. Si ca fetele triste de dimineata nu se mai ascund in
paginile unui ziar cu susul in jos.
Ma tot gandesc daca cineva te corvodeste. Daca te santajeaza, fiindca esti scris sa nu
te vezi, ci doar sa fii simtit. Poate ai sa imi spui daca te intrerupi de fiecare data
cand suferim adanc. Sau daca razi cand sunt in impas si nu gasesc iesirea. Cu siguranta, tu
n-ai grija zilelor umbrite de prea multe cuvinte.
Cu orgoliul tau de invizibil poate imi explici. Cu ce sunt mai fericiti copiii cu
hainele de firma? Si cu ce sunt mai bogati afaceristii fara scrupule? Poate ma scapi
de dulcele egoism care necajit trage a razbunare fara sens. Si imi tii o teorie pe
care parintii au uitat sa o demonstreze. Cred ca ai si tu acolo, un dram de autoritate.
Nu-ti inteleg insa politele pe care ai ales sa le achite prunci cu cancer.
Sa nu ma minti! Ii vad la televizor.

Incredibil, dar nu-ti voi cere fericire. Banuiesc ca e un praf pe care il arunci in
ce sac vrei tu, cand esti binedispus. Am pretentia unei vorbe bune si a modestiei cu
care am pasit atunci cand mi-am dat seama ca stiu sa merg. De cafeaua aia ieftina,
macinata la butic, care era atat de aromata la aburul unui sfat de cumatru sincer.
Si de tot timpul pe care il poti imprastia.
Caci, cu mana pe inima, tu nu stii ce grabita a devenit lumea. Daca n-oi mai fi
cand te decizi sa-mi devii un destin fidel, lasa toate astea altcuiva. Am invatat
ca dar din dar se face Rai.

Nu-ti cer nici sa fiu bogata ori vreo ducesa infumurata.
Fa-ma iubita. Lipseste-ma de lux, dar da-mi murmurul linistitor al
omului care-mi spune ca va fi bine. N-ai fi tu un destin mai incapatanat ca mine!
Da-mi pacea sau dreptatea.
Asigurarea ca cel ce-ti citeste cu voce tare randurile mele nu e beat,
bogat sau prea iubit.

Fragmente

Am inchis televizorul, oricum de  ceva vreme sta degeaba deschis. Ma asez in pat si citesc. Citesc ce citesc si ca tot vorbeam ieri de probabilitati, de lucruri care se intampla cu un scop, am inceput sa citesc cartea asta si dau peste fragmentul urmator :

"Crede si nu cerceta!", asa zice Biblia. Totul in jurul meu in ultima perioada s-a desfasurat in asa fel incat sa imi dau seama inca odata de puterile nebanuite pe care le avem. Tot ceea ce am realizat, invatat, inteles cu sau fara voia mea, mi-a fost si confirmat intr-un fel sau altul, prin oamenii intalniti, prin cartile citite, prin fapte. Dar niciodata nu mi-ar fi trecut prin cap sa ma gandesc la ceea ce am citit in acest pasaj, desi pare logic, pe de-o parte.

Intr-adevar toate acestea pot fi perfect adevarate desi stau si ma gandesc ca ar fi putin prea crud sa ni se intample asa. Eu as vrea sa cred ca sufletul pereche nu pleaca, ca de fapt treaba lui e sa ne faca fericiti si noi pe el. Sa ne mentinem vii si motivati ca il vom gasi. Adica, la naiba, de ce e pana la urma suflet pereche?

Intr-adevar aceasta persoana de care se vorbese in carte, care vine pe neasteptate in viata noastra, sa ne dezamorteasca din somn, sa ne dea peste cap, sa ne aduca la disperare, ca sa ne schimbam odata, sa ne dea un soc, e speciala si probabil unica pentru ca poate face acest lucru. Mi-a placut treaba cu  " sa iti faca cunostinta cu maestrul tau spiritual si s--o stearga". Dar aceasta nu are cum sa fie sufletul pereche. Trebuie sa ii gasesc un alt nume ca sa imi pot mentine scopul, sa imi pot reintregi idealul si convingerea ca in lumea asta fiecare are un suflet pereche, care NU pleaca.

Desi nu am sa cred ca asta inseamna suflet pereche, cred cu desavarsire ca persoana asta " rupe inima ca sa poata intra lumina". Mi se pare total deosebita aceasta noua descoperire. Simt cumva o liniste acum, ca de fapt asta e scopul : schimbarea, actiunea. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa aiba dreptul la o astfel de persoana. Asa ne putem trezi, caci in banalitate si monotonie nu vom face decat sa gasim amarul cliseu al obisnuintei, care e ca moarte searbada. Singuri nu stiu daca ne putem trezi intr-o zi sa zicem : "vreau sa fie altfel, vreau sa ma schimb!", caci nu avem termen de comparatie, degeaba vedem la altii caci daca nu simtim noi cu sufletul acest "altfel" nu vom putea face nici un pas, vom sta tintuiti, visand.

Cum se intampla ca totul m-a adus aici. Si cu cat spun mai mult ca am inteles, invatat, realizat, desi stiu ca intr-un fel am facut-o sau poate doar am trecut de procesul de constientizare, in acelasi timp imi dau seama ca nu am inteles absolut nimic, inca nu am invatat si constat cu tristete desi nu as fi vrut, ca asta inseamna un fel de maturizare.Acceptare. Un lucru nou. Hm...e  interesant cum un om transcende. Se poate deplasa cu puterea mintii peste orice, dar nu e in stare sa ia niste decizii cum trebuie. Procesul asta prin care trec, ma duce cu gandul ca totusi as vrea sa inteleg. Caci in general m-am rezumat la rezolvarea efectelor dar nu la tratarea cauzelor. Ceea ce nu e in regula, caci nestiind cauza care a dus la efect, voi sta ca intr-un cerc, in propria-mi viata, ca un hamster in rotita sa. Iar eu nu am tratat aproape nici o cauza din viata mea, m-am rezumat doar la aceste efecte. Daca analizez mai bine nici procesul asta nu il inteleg si uneori credeam ca stiu ceea ce vreau dar am realizat ca nici macar asta nu stiu. In schimb stiu ca vreau sa ma bucur in fata unui tablou creat  cu rabdare, greseli, dureri si iar de la capat, de MINE, nu de altii :)

Iar asa mi-am dat seama ca spun din nou cum ca am mai inteles o lectie.

Despre cuvinte

Suna telefonul. Numar privat. O data, de doua, a treia oara raspund.

- De ce raspunzi la telefon?
- Pentru ca a sunat de trei ori.
- Poate era vreun nebun care ti-a aflat numarul.

- Pai chiar e un nebun care mi-a aflat numarul.

- Mi-am adus aminte,mai stii ce vorbeam sambata in club?
- Pot sa uit? Recenzia Filantropica.

- Numai tu puteai porni o discutie ca asta in toiul unei petreceri.

- Ca tie nu ti-a placut. Ne-am duelat in replici.

- Cine a castigat?

- Amandoi.

- Eu te-am sunat sa iti zic doar "Ca esti o persoana minunata."

- Super, multumesc ca mi-ai stricat seara. Acum voi putea sa stau mai departe ca o bufnita care a luat o fiola de algocalmin si o tine sub limba.

- Bufnitele au limba?

- Nu stiu. Nu era aia ideea.

- Eu te sun sa iti zic ceva dragut si tu ma expediezi.

- Of. Iarta-ma, tu nu ai nici o vina.

- Vezi de asta am spus ca esti minunata, esti cand calda cand rece, filozoafa, cinefila, copila si salbatica,un pic dezaxata, dar cu tine se poate vorbi ore in sir fara sa te poti plictisi.

- Hm..si continua...Pot sa te rog ceva?

- Absolut!

- Vrei sa fii bun cu mine si sa nu imi mai faci complimente. Le urasc uneori.

- Si inca o calitate adaugata per cap de nebuna instabila. Esti culmea!

- Nu sunt.

- Si incapatanata.

- Nu.

- Ba da si somnambula.

- Ca sa fii somnambul nu trebuie mai intai sa dormi?

- Ba da. Nimic nu iti scapa?

- Oo... ba daa si inca cum.

- Hai nu fii fraiera. Esti o eroina. Asumati asta si comporta-te ca atare!

- Incerc. Hai pune-te la somn.

- Eroina astalalta a mea mica, iti transmite salutari si ea, moare de dorul tau.

- Si eu de-al ei, aveti grija. Dormiti frumos.

Acum ma intreb,care era probabilitatea ca sa ma sune un prieten care niciodata nu imi spune cuvinte de genul, sa le aleaga tocmai pe astea?

Cand ziceam ca atragem oameni in functie de stari chiar nu minteam.

Mi-am amintit cu tristete azi ca am pierdut o persoana speciala. O persoana pe care eu am considerat-o speciala. Am intalnit-o intamplator, mi-a deschis usa am inceput sa vorbim, apoi intr-o zi am simtit pur si simplu ca trebuie sa ma duc sa ii duc o floare. Nu am stiut ca de fapt sufletul meu ma indruma catre ea sa imi iau "Ramas bun", am stat vreo 2 ore aproape la povesti.

Era trecuta prin viata, culta, firava dar in acelasi timp de-un milion de ori mai optimista si mai zambitoare decat mine si cu un dar innascut de a citi oamenii. Dupa ce am povetit de una, de alta, carti, filozofie, despre oameni, despre viata, m-a oprit din sirul lung de povestiri si m-a intrebat:

" - Esti fericita? In locul in care esti acum, esti fericita?

- Da! Acum, aici cu dumneavoastra sunt mai mult decat fericita, ador oamenii cu care ai ce vorbi, oamenii care insipra, care zambesc, oamenii care apar din senin, ca niste ingeri ca sa imi spuna poate ceva

- Draga mea, invata sa fii fericita chiar daca oamenii acestia nu vor mai fi in viata ta. Dumnezeu are motivele Lui pentru care iti da oamenii si motivele Lui pentru care ti-i ia. Unii sunt sunt trimisi sa intre in viata ta, sa isi indeplineasca doar menirea, ei nu te lasa singura dupa aia, ei doar iti incanta sufletul, acestia sunt oamenii speciali pe care rar ti-e dat sa ii intalnesti. Stii ce inseamna 'coeur frappé par la foudre'?

- Nu.
- Inima lovita de fulger. Expresia se foloseste atunci cand e un fel de dragoste la prima vedere. Asta a fost intre noi, bineinteles nu ma refer la amor.(rade copios) Stiam ca vei reveni. Un lucru iti spun: Lupta! Dar tine minte! Doar daca ai cu cine si pentru cine lupta, altfel te irosesti in van."
Si cuvintele astea au fost ultimele pe care mi le-a spus.
Azi ploua si in drumul meu pe sub teii aproape infloriti, mi-as fi dorit sa fi fost cu mine, sa imi spuna cateva cuvinte.
Atunci m-am descaltat gandindu-ma cat ar fi amuzat-o sa ma vada asa si am alergat prin ploaie, cativa se uitau ciudat la mine, dar m-am simtit cu sufletul impacat, avea dreptate. apoi m-am asezat cu fusta mea alba pe iarba si am stat acolo sa simt ploaia aia rece, nu mi-as fi dorit nicio umbrela care sa imi poate lua asta. M-am bucurat de ploaie si atat.
Langa mine a venit o batrana care s-a asezat cu mare greutate, initial am crezut ca e iar vreo batranica care vine sa ma certe ca am calcat iarba, tinerii din ziua de azi sau mai stiu eu ce altele, dar ea mi-a zis razand:

- Iti place ploaia nu?
- Azi pentru prima oara am simtit-o.
- Stii ma uitam la tine, in timp ce ma duceam pe alee spre casa, si mi-am dat seama ca eu am umbrela si tu nu. Am inchis imediat umbrela cumva rusinata, nu stiu de ce, si am fost atrasa ca un magnet sa vin aici langa tine, sa imi dai un pic din energia ta. Nu ma trata ca pe-o batrana, vreau sa ma simt tanara cateva clipe.
- (i-am zambit si am luat-o de mana) Ce ai facut azi draga mea?
- Draga mea, am fost sa ma plimb si a inceput ploaia.
- Ce frumos sa te plimbi si cand ploua.
- Da asa e. Si sa intalnesti oameni tineri care se pot detasa de banal. Am fost profesoara de franceza candva.
- Stiti ce inseamna 'coeur frappé par la foudre'?
- Dar cum sa nu? Crezi ca asta a fost la mine?
- Probabil.

Ploaia se oprise dar noi am mai stat vreo 20 de minute in care ea mi-a povestit pe scurt viata ei. M-am bucurat ca azi am putut sa ascult. Cred ca daca toate astea mi s-ar fi intamplat acum un an as fi zis ca e nebuna si as fi plecat, oricum nu cred ca as fi alergat prin ploaie sau nicidecum sa o simt.
- Nu ai sa ma mai vezi, de aceea vreau sa iti spun ca fiecare lucru are timpul lui, nimic pe lumea asta nu e mai necrutator decat timpul. Incearca sa te pui bine cu el si sa mergeti in tandem de mana prin viata, nu il ocoli si nici nu il grabi, el trece mai repede decat oricine poate vedea. El vine gol si pleaca gol lasand si mai mult gol in urma lui, daca noi nu stim sa il umplem.
- Frumos! Este numai adevar in aceste cuvinte.

Apoi mi-am dat seama de ceea ce mi-am dorit si asta mi-am atras langa mine. Poate ca nu e tocmai normal ceea ce mi se intampla si faptul ca vorbesc cu tot felul de batranici necunoscute, dar imi sunt dragi si sunt intelepte si pline de experienta, dornice sa impartaseasca. Am avut tendinta sa ii cer un numar de telefon, sa o mai vad, dar mi-am adus aminte de ceea ce spunea cealalta batranica ca unii oameni intra in viata ta doar pentru a-si indeplini menirea, ar fi prea dureros sa ii pastrezi.
Ne-am ridicat, ne-a imbratisat, mi-a multumit, i-am multumit, mi-am multumit. Imi pare rau ca nu am reusit sa le pozez, sa le pastrez intr-un zambet imortalizate in timp.Poate ca nu degeaba au o menire, oamenii acestia raman cumva imortalizati in suflet si in minte.Oricum, a fost ceva mai mult decat extraordinar.

Azi am primit cuvinte.

creare, imbinare, dezbinare

Conditia omului intru extistenta sa, e aceea de a se crea singur. Chiar de avem tot felul de carti in care gasim legende prin care misticismul, neantul, Dumnezeu, alte forte nepamantesti sau pur si simplu o mama ne creeaza, noi pornim propria noastra creare inca de cand ne nastem. Cream dorinta de afectiune, cream vise, cream dorinte, cream idealuri si astfel incepem si ne cream pe noi. Dar mai stim atunci cand ne cream adulti, sa discernem intre fantezie si realitate?

Am inteles ca suntem produsul a ceea ce actionam mai mult decat a ceea ce gandim. Am inteles ca noi suntem cu totii niste artisti cu o imaginatie bogata sau mai putin bogata. Unii vad opera vietii lor ca pe un lucru simplu, ei creaza simplu, iau ca atare varsta si deopotriva sunt subjugati societatii sau prejudecatilor, principiilor altora.Iau din natura si din oportunitati ceea ce le este usor sa manevreze, cand sunt copii, se multumesc sa treaca clasa sau poate invata prea mult doar pentru ca asa trebuie, apoi isi gasesc un loc de munca, tot pentru ca asa trebuie, o sotie/un sot cu care raman toata viata, pentru ca asa trebuie, asa e firesc, urmeaza cursul asta si nu se folosesc prea mult de imaginatie. Constata doar la un momentdat in viat,a dar atunci sunt la fel de neinspirati, batrani, procrastinatori.

Mai sunt cei care au imaginatie peste limita de bogata. Doar ca ei creaza in asa fel incat sa fie nefericiti. Incep prin a se gandi atat de mult cum sa faca un tablou cat mai frumos, spectaculos, in care va gasi fericirea suprema incat atunci cand li se intampla chiar sa aiba clipa de o astfel de fericire isi incep opera, creeaza incontinuu fara pauza ca un sclav pe plantatie tot felul de ganduri care sa ii raspunda lui nu stiu carei intrebari create tot de el pentru care primeste raspunsuri pentru care nu e multumit, evident si de aici genereaza tot felul de alte mici schite si tabloase cu astfel de nedumeriri si indoieli ale sufletului. Se oboseste singur in permanenta, apoi se trezeste intr-o zi gol caci cineva l-a lasat balta cu toata creatia lui, de care evident nu mai are nevoie acum, caci muza acestora a disparut si lucrarea nu isi mai are rostul. Plange langa toata munca sa apoi intr-o zi razvratindu-se urla si tipa aruncand, trantind si distrugand tot. Se calmeaza in momentul in care isi gaseste o noua muza cu care se simte fericit pana in momentul in care realizeaza ca e fericit si incepe a se gandi din ce in ce mai mult....

Categoria "Mari creatii" sunt cei care isi creeaza fara sa isi dea seama o proprie lume, in care de cele mai multe ori ei sunt foarte subjugati si batuti de soarta, isi plang de mila, se victimizeaza in ei,sufera de mania persecutiei, au impresia ca nu vor fi niciodata fericiti caci fericirea nu e de ei, ca nu stiu sa fie fericiti, ca nu pot accepta, ca nu au incredere,ca nu stiu ce vor,nu sunt multumiti niciodata de tablourile lor, creeaza in permanenta stari negative si orice moment frumos ii face sa se gandeasca numai la sfarsitul acestuia, sunt oameni care nu se mint singuri, pur si simplu ei sunt prea lasi, mult prea lasi incat nu numai ca nu sunt in stare sa iubeasca in general viata, ei nu stiu sa se iubeasca nici macar pe ei, sa fie mandri de ei, nici macar cat sa stea la limita bucuriilor marunte. Ei traiesc plan, tern, desi poate au impresia ca trec prin lucruri extraordinare, nu pot crea balanta in care sa puna ceea ce fac ei pentru ei si cat se chinuie sa arate altora. Nu stiu efectiv ce sa faca cu toata abilitatea asta de a crea, sunt artistii neintelesi, neintelesi de ei insisi. Acestia sunt ei, nu se ajuta, ei doar creeaza stari in care se afla. Din jalnica lor trezire nici nu vreau sa imi inchipui ce tablou maret ar iesi.

Categoria haotici, care creeaza de nebuni incontinuu, sar de la una la alta, nu au un anume stil, nonconformism suprem, tablouri facute pe baza unor sentimente amorfe. Creeaza in permanenta sentimente, sunt viciosi, vor in permanenta sa simta ceva dar nu stiu exact ce, se bucura cand simt si creeaza o intreaga lume bazata pe acest sentiment, pe care o structureaza prost, mult prea prost caci arata toate secretele talentului sau, iar ceilalti vin si doar fura ceea ce a creat el. Dar el e un artist idiot convins, continua cu pasiunea sa, sa traiasca in toate starile pe care le-a descoperit si pe care ajunge intr-un moment sa isi dea seama ca de fapt si le-a adunat pe toate in fata si astea ii sunt propriile muze, cand le are pe toate odata, creaza ganduri incontinuu. Ganduri despre toate starile si le schiteaza in fel si chip, unde s-a pierdut si de ce opera sa, nu ii pare completa, pana intr-o zi cand se trezeste fara ea. Atunci se aduna si creeaza din nou, faureste din amintiri, sageti otravitoare si sabii stralucitoare, asteptand clipa in care le va putea folosi. Acestia sunt ei, niste prosti, caci pasiunea pentru creatie e atat de mare incat nimeni nu il va putea opri vreodata sa o faca.

Sau cei care sunt atat de inocenti mereu, creeaza numai frumos in jurul lor, numai voie buna si incanta cu zambetul lor naiv, cu fericirea debordanta, deseneaza drumuri perpetue cu flori pe margini si curcubee peste poduri pe care stau indragostitii si se saruta. Creeaza vise pe care si le indeplinesc caci ei nu se gandesc ca opera nu le va iesi, iar daca se intampla ca din rautate cineva sa le-o strice, o ia bucuros si o repara, caci isi iubeste munca de om talentat, de pictor, sculptor, inventator, inginer, poet, narator al vietii sale, toate la un loc. Creeaza pasiune in pasiune si iubire in tot ceea ce atinge. Creeaza o poveste din tot si intalneste mereu oameni care il face sa reflecteze la urmatoarea sa lucrare. Acestia sunt cei mai frumosi dintre toti.

Si cel mai rau: Amalgamul. Toate tipurile de "Creatori", intr-unul singur. La modul in care ei creeaza, nu vreau sa ma gandesc, e mult prea extaziant si durereos, deopotriva. Doar un lucru stiu, cand vor avea destula experienta, se vor delecta in fata unei opere pe care ar putea fi invidios chiar si Rembrandt sau chiar si Gaudi, caci sunt convinsa ca sub acest tablou va sta o constructie absolut solida cu foarte multe detalii,mai ceva decat Sagrada Familigia, pe care numai un cunoscator le-ar putea vedea. Sa ne intelegem, asadar, am inteles ca oamenii creeaza o situatie, imbina persoane, le/se implica apoi munceste necontentit pentru a dezbina. O epopee...

Amintire

mi-amintesc de tine cand erai copil
mi-amintesc doar ploile de mai
mi-amintesc sufletul tau fragil
mi-amintesc cu veselie cum cantai.
mi-amintesc ca plangeai de fericire
mi-amintesc ca dansai
mi-amintesc ca ma incatai cu iubire
mi-amintesc cum odata erai.
mi-amintesc si zilele cu soare
mi-amintesc cum pe drumuri mergeai
mi-amintesc de-a ta paloare
mi-amintesc, femeie deveneai.
mi-amintesc puterea-ti de a rade
mi-amintesc cum printre maci infloreai
mi-amintesc cuvinte mult prea crude
mi-amintesc cum elegant le ocoleai.
mi-amintesc infuzie de vise
mi-amintesc o negura in privire
mi-amintesc usile inchise
mi-amintesc si jalnica-ti trezire.
mi-amintesc ca tu imi mai dansai
mi-amintesc de tine uneori
mi-amintesc sclipirea ce-o aveai
mi-amintesc uitarea-ti dintre flori
mi-amintesc ca-n alte dati vroiam ca sa cobori.
mi-amintesc ca ai crescut, Marite
mi-amintesc ca poate te-am uitat
mi-amintesc ca te-am pierdut printre cuvinte
mi-amintesc cu drag ca totusi n-ai plecat.