dependente

Stateam azi si ma gandeam : "Toata viata noastra suferim de o singura boala: dependenta!" Chiar asa. De mici, suntem dependenti de parinti ca sa ne hraneasca, de profesori ca sa ne invete, de prieteni ca sa ne distram, de oameni sa socializam, de o anume persoana ca sa iubim. Suntem de fapt dependenti de tot ceea ce ne inconjoara. Si dependentele se muta intre ele pe tot parcursul vietii. In permanenta suntem in cautarea unui dealer cat mai grozav ca sa ne livreze marfa cea mai buna. Iar dupa ce o consumam, avem nevoie de mai mult si mai mult si niciodata nu ne putem opri.
Cand dispare una dintre dependente, intram in sevraj, ne luptam cu noi si incercam cu disperare sa trecem peste, doar ca aici functioneaza un pic diferit, oricate dependente am avea in jur cand dispare una, celelalte nu mai au efect. Te consolezi cu ele dar nu esti bine. Si iar incerci din rasputeri sa te lupti cu tine, ca sa nu mai simti nevoia de acea dependenta. Dupa ce ne trece, o inlocuim cu alta si tot asa, un cerc fara de final din care nu mai poti iesi.
Omul este cea mai fascinanta fiinta de pe pamant si in acelasi timp cum imi spunea cineva la un moment dat "Omul este singurul animal care se poate autodistruge.", cel mai mare adevar pe care il putea spune acel cineva.
Intr-adevar oamenii sunt capabili, cu mintea lor sa faca lucruri nebanuite inspre distrugerea lor. In permanenta complica lucrurile, isi creaza ganduri, cand sunt fericiti nu pot accepta asta si incearca sa gaseasca tot felul de lucruri care sa ii aduca inapoi in nefericire. Caci daca omul e obisnuit sa aiba de suferit si sa isi creeze probleme, simte un disconfort inconstient in momentul in care ii este bine si involuntar face in asa fel incat sa se intoarca in starea lui de confort. Cand spunem "confort" normal ar trebui sa ne gandim la ceva pozitiv, dar confortul nu inseamna neaparat ceva bun ci pur si simplu starea de care psihicul tau a devenit dependent,starea in care el a trait mai mult,apoi el lupta in asa fel incat sa revina.
Cata putere si constientizare trebuie sa aiba un om ca sa se poate lupta cu el insusi pentru a nu mai fi acolo unde il duce subconstientul? Hm...habar nu am. Ideea e ca probabil, uneori, incercam atat sa facem lucrurile in asa fel incat sa fim fericiti incat pierdem orice bucurie de a trai. Vorbeam odata de puteri. Daca mi-as dori o putere, aceasta ar fi : "Sa am capacitatea de a renunta la privilegiul omului de a se autodistruge", sa pot sa simt si sa vad lucrurile la adevarata lor intensitate si valoare. Sa nu caut o cauza a momentului fericit, pentru ca unele momente pur si simplu sunt.
Suntem atat de simpli si ne dam mereu seama de asta dupa ce depasim o anumita situatie de orice natura si trece timpul. Ne trezim peste 2-3 ani ca ne uitam in spate si suntem atat de lucizi, ne amuzam si ne dam seama de cat de usor am fi putut rezolva anumite probleme. Chiar si in clipele cand ai fost nefericit, te trezesti dupa un anumit timp spunand: "De ce nu am plecat atunci cand am stiut ca sunt nefericit? Pentru ce am ramas, ca doar stiam cursul."
Cumva tot timpul speram si uneori speram atat de mult incat ne mintim pe noi insine, caci suntem absolut constienti de natura situatiei si de succesiunea faptelor dar noi nu, mai facem un compromis, stam in angoasa, ne uram atat noi pe noi incat in tot drumul asta pe care spunem ca il facem pentru fericirea noastra defapt traim nefericiti. Ar trebui uneori sa punem in balanta lucrurile pe care efectiv le facem pentru indeplinirea viselor noastre, pentru fericirea noastra, pentru noi si cat timp pierdem facand lucruri impotriva acestora. Suntem ciudati sau poate doar speciali?