Haos

Din zgomotul asurzitor al sentimentelor amorfe, si al gandurilor heterotrofe,  am invatat sa tip de dor, dar de un dor, vai ce fior! si am privit in jurul meu, nimic nu poate fi la fel. Nici azi la fel ca ieri, nici maine la fel ca azi.
Am facut "entorse" cerebrale gandindu-ma ca poate intr-o zi, nu va mai fi. Eu doar ma intreb neincetat, ce am facut sa pot sa scap? Poate prea mult, poate nimic. Dar cine poate stii, daca nici eu macar nu stiu? As vrea sa il prind pe acest "Nu stiu", sa-l torturez, sa-l schingiuesc, sa imi spuna el un leac ori doua din bunici, netrebincul doar m-a adus aici.
As vrea un scriitor sa fiu si pixul sa ma poarte in ganduri, sa scriu mereu fara oprire, sa stau asa doar printre randuri. S-apoi la ce e buna ea visare? Sa ma trezesc? Sau sa adorm? Sa dorm in miezul zilei bine, sa dorm o zi sau poate un an, poate mai rau, poate vreo noua. Sa ma trezesc o clipa, doua?
E doar printesa adormita. Nu, nu mai e. Dar ce pacat! Unde e visul? S-a spulberat? Doar ne-am trezit din lungul somn, ca sa traim ca orice om. Dar uite vezi realitate, nu se imbuneaza peste noapte. Ce oarba si in nestire ai stat, pacat de tine, ce pacat.
Mai ai un loc in care stii ca acest "tot rau" nu va mai fi?
Era odata un tablou la care ma uitam de zor, in suflet ii duceam mereu un tainic dor si am crezut ca acasa va fi mereu acasa, uite vezi? Iar impresia-ti e falsa. Ai pierdut esenta lui, caminului, de altadata si acum cand singura esti, la ce oare te mai gandesti? Nu stiu din nou si il urasc pe acest "nu stiu", as vrea sa adoarma el intr-un tarziu, iar eu sa pot doar sa mai fiu.
Sa impletesc cuvintele cu fapte, sa trec de psihica-mi etate. Am incantat doar rugaciuni de pace si de echilibru, sa ies din timpul meu, nenorocit, lugubru. Am si valsat prin viata anosta si am cazut, caci totul costa.
Eu stiu, mereu roata se invarte, iti jur de nu ma crezi, nu mai rezist atator trante. Am stins o lacrima sau poate doua, de dragul lor, anilor noua. Si am inteles nefericita ca am pierdut ultimul loc, in care odata, eram putin mai fericita. Se sfasie in bucati o mie, sufletul meu de jalnic rob, si ajung sa imi privesc viata acum, exact ca omul xenofob.
Cum m-am adus aici? Din nou "nu stiu". Pot rade amar? Poate am ramas in viata mea, prezentul amarat hoinar. Pierdut-n aforisme de genul unor metafore prea triste, asa e viata un gand sau o enigma, stiu, nu voi ajunge in veci vreun fel de paradigma.
Sunt doar pion necugetat pe-o tabla de sah in care viata mi-a dat mat.
Si ma-ntreb ca idiotul ce e viata, nu cred vei putea sa o descrii. Iti zic, avea dreptate Dostoievski "viata e duelul lui Dumnezeu cu diavolul. Iar campul de lupta sunt eu.", dar de ce parte sunt? A diavolului sau a lui Dumnezeu? Voi scrie despre asta candva chiar un eseu, desi sunt sigura ca va iesi doar un cliseu.
Mi-am cautat pe rand in mine, furia, rusinea, dezamagirea, deziluzia, neputinta, le-am implorat sa imi curme doar suferinta. Le-am acceptat, eu le-am iertat si am simtit din partea lor compasiune, si-au luat o parte dintre vine. Am sa le scriu, scrisori pe rand sa-mi lase linistea din gand, si-apoi sa stea la locul lor, promit ca nu le duc vreun dor.
Apoi spune-mi, ce esti tu? Si ce-i cu zambetul fals, continuu?
Sunt om si eu si sunt complexa, adevarat, intr-o ironica simplitate perplexa.