Fragmente

Am inchis televizorul, oricum de  ceva vreme sta degeaba deschis. Ma asez in pat si citesc. Citesc ce citesc si ca tot vorbeam ieri de probabilitati, de lucruri care se intampla cu un scop, am inceput sa citesc cartea asta si dau peste fragmentul urmator :

"Crede si nu cerceta!", asa zice Biblia. Totul in jurul meu in ultima perioada s-a desfasurat in asa fel incat sa imi dau seama inca odata de puterile nebanuite pe care le avem. Tot ceea ce am realizat, invatat, inteles cu sau fara voia mea, mi-a fost si confirmat intr-un fel sau altul, prin oamenii intalniti, prin cartile citite, prin fapte. Dar niciodata nu mi-ar fi trecut prin cap sa ma gandesc la ceea ce am citit in acest pasaj, desi pare logic, pe de-o parte.

Intr-adevar toate acestea pot fi perfect adevarate desi stau si ma gandesc ca ar fi putin prea crud sa ni se intample asa. Eu as vrea sa cred ca sufletul pereche nu pleaca, ca de fapt treaba lui e sa ne faca fericiti si noi pe el. Sa ne mentinem vii si motivati ca il vom gasi. Adica, la naiba, de ce e pana la urma suflet pereche?

Intr-adevar aceasta persoana de care se vorbese in carte, care vine pe neasteptate in viata noastra, sa ne dezamorteasca din somn, sa ne dea peste cap, sa ne aduca la disperare, ca sa ne schimbam odata, sa ne dea un soc, e speciala si probabil unica pentru ca poate face acest lucru. Mi-a placut treaba cu  " sa iti faca cunostinta cu maestrul tau spiritual si s--o stearga". Dar aceasta nu are cum sa fie sufletul pereche. Trebuie sa ii gasesc un alt nume ca sa imi pot mentine scopul, sa imi pot reintregi idealul si convingerea ca in lumea asta fiecare are un suflet pereche, care NU pleaca.

Desi nu am sa cred ca asta inseamna suflet pereche, cred cu desavarsire ca persoana asta " rupe inima ca sa poata intra lumina". Mi se pare total deosebita aceasta noua descoperire. Simt cumva o liniste acum, ca de fapt asta e scopul : schimbarea, actiunea. Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa aiba dreptul la o astfel de persoana. Asa ne putem trezi, caci in banalitate si monotonie nu vom face decat sa gasim amarul cliseu al obisnuintei, care e ca moarte searbada. Singuri nu stiu daca ne putem trezi intr-o zi sa zicem : "vreau sa fie altfel, vreau sa ma schimb!", caci nu avem termen de comparatie, degeaba vedem la altii caci daca nu simtim noi cu sufletul acest "altfel" nu vom putea face nici un pas, vom sta tintuiti, visand.

Cum se intampla ca totul m-a adus aici. Si cu cat spun mai mult ca am inteles, invatat, realizat, desi stiu ca intr-un fel am facut-o sau poate doar am trecut de procesul de constientizare, in acelasi timp imi dau seama ca nu am inteles absolut nimic, inca nu am invatat si constat cu tristete desi nu as fi vrut, ca asta inseamna un fel de maturizare.Acceptare. Un lucru nou. Hm...e  interesant cum un om transcende. Se poate deplasa cu puterea mintii peste orice, dar nu e in stare sa ia niste decizii cum trebuie. Procesul asta prin care trec, ma duce cu gandul ca totusi as vrea sa inteleg. Caci in general m-am rezumat la rezolvarea efectelor dar nu la tratarea cauzelor. Ceea ce nu e in regula, caci nestiind cauza care a dus la efect, voi sta ca intr-un cerc, in propria-mi viata, ca un hamster in rotita sa. Iar eu nu am tratat aproape nici o cauza din viata mea, m-am rezumat doar la aceste efecte. Daca analizez mai bine nici procesul asta nu il inteleg si uneori credeam ca stiu ceea ce vreau dar am realizat ca nici macar asta nu stiu. In schimb stiu ca vreau sa ma bucur in fata unui tablou creat  cu rabdare, greseli, dureri si iar de la capat, de MINE, nu de altii :)

Iar asa mi-am dat seama ca spun din nou cum ca am mai inteles o lectie.