Am mai pierdut si azi o lupta cu mine insami. Nu am cum sa uit si nici nu mai vreau sa uit amintirea frumoasa ce mi-a incantat sufletul, amintirea care m-a facut sa simt ca zbor in unele momente, amintirea care m-a facut sa rad din adancul sufletului, amintirea unui frumos vis, nu vreau. Nu vreau sa o pierd, ma voi hrani la un moment dat cu asta, va fi bandajul ce il voi pune pe alte rani...
- Buna dimineata, suflete, ce faci?
- Bine.
- Stii ca asta e cea mai uzuala minciuna? Ca niciodata cand ai fost bine si te-am intrebat ce faci, nu ai raspuns cu un sec "bine", ai povestit, m-ai incantat, am vazut cum ti se mareau sau ingustau ochii de fericire.
- Si ce sa raspund? Sunt adormita ai uitat?
- Adormita? Da, doar sa nu faci iar greseala sa iti inabusi sentimentul asta si sa il asezi iar intr-un sertar al inimii tale, cum ai mai facut si cu celelalte, sa le ascunzi acolo bine, caci stii ca vor evada la un moment dat si te vor cotropi, cum s-a intamplat.
- Poate am adormit pe rand fiecare sentiment al meu, poate le-am inchis acolo pe toate si am incercat tot timpul sa le tin in frau si sa nu le las sa imi umbreasca prezentul, iar cand am stiut ca nu pot da m-am oprit nu am inceput ceva ce stiam ca nu va duce nicaieri, desi poate aveam nevoie uneori, am stiut ca daca oamenii ranesc, eu nu vreau sa o fac, am apreciat si admirat intotdeauna oamenii care iubesc neconditionat, nu stiam cum e, poate nu am inteles vreodata iubirea.
- Cum vezi tu iubirea?
- Cum vad eu iubirea? Iubirea e atunci cand mi se darama lumea si sora mea cu mana ei jumatate cat a mea, o cuprinde pe a mea, se uita in ochii mei si imi spune ca va fi bine. Iubirea e cand ea moare de somn dar stie ca sufar si ma tine in brate pana dimineata spunandu-mi povesti ca stie cat de mult ma linistesc, cand ea desi e mult mai mica decat mine citeste in sufletul meu cu o lejeritate iesita din comun, desi o vad ca sufera cu mine, cu toate ca ma urasc pentru asta, ea imi zambeste si e tare pentru mine. Iubirea e atunci cand ma gandesc daca as renunta la viata mea, ar fi pentru ea, as da-o cu toata inima, cu toata usurinta si bucuria din lume, ca ea sa fie bine. Iubirea e atunci cand as sacrifica orice ca ea sa fie fericita. Asta e iubirea adevarata asa cum o vad eu.
- Dar vorbesti de o altfel de iubire. Iubirea pentru tine, cum e?
- Iubirea...nu stiu daca exista de fapt. Nu voi contesta faptul ca exista, dar nu cred ca va exista in viata mea. Iubirea...nu am mai spus "te iubesc" de multa vreme, iar acum ma intreb oare chiar am spus "te iubesc" atunci cand am spus-o pentru ca asa era? sau pentru simplu fapt ca relatam o situatie, era o nevoie absurda de a cuprinde in doua cuvinte o stare de fapt. Facand zilele trecute o recenzie a sufletului mi-am dat seama cu tristete ca nu am iubit, ca nu am fost iubita. Ca tot ceea ce s-a intamplat gandind acum la rece a fost doar o insiruire de compromisuri si din partea mea si  din partea celorlalti, ne-am chinuit reciproc sperand, eu si ei ca vom ajunge undeva, nu stiam unde, nici unii dintre noi, dar am incercat. Poate nici ei nu au simtit iubirea, pentru ca eu nu am simtit ca trebuie sa o ofer asa cum trebuia. Toata viata mea a fost un poate.
- Esti mai linistita.
- Sunt doar anesteziata. Atat. De fapt, parca cineva mi-a administrat intentionat mai putin anestezic ca sa pot ramane stabila, un paralitic care mi-a amortit doar membrele sa nu pot misca, dar in schimb sa simt tot. E ca un vatrai incins pe care cineva il impinge in mine si il misca usor, apoi parca simt o lama rece care taie usor in carne vie si simt cum se despica tot iar sangele, e cald, simt tot dar nu am putere sa reactionez si stau asa in covalescenta asta. Ma doare dar face bine in acelasi timp.
- Ce sadism morbid. Nu stiu daca asta e un pleonasm dar numai asa pot descrie ceea ce faci si simti acum, E o forma de masochism rara, te omori incet pe tine.
- Da stiu. (simt ochii atat de impaienjeniti si ma dor, nu se pot elibera, chiar si suferinta lor doare, eu am facut asta).
- Si cum vei proceda? Stii ca nu vei rezista mult asa.
- Cum voi proceda? M-am tot gandit, in primul rand astept un pic sa ies din starea asta, care ma ucide, apoi voi face curatenie. Una generala : voi lua din tot haosul asta raul si il voi pune intr-un sertar pe care de data asta nu il voi mai inchide, nu il voi mai priva de libertate, am inteles in sfarsit ca oricat as incerca sa fac asta, el va reveni si mai puternic de fiecare data, va evada si ma va lovi mai rau ca inainte. Apoi voi lua binele si il voi pune intr-un sertar mai jos, frumosul in urmatorul, bunatatea in urmatorul, sinceritatea in urmatorul, respectul in urmatorul, loialitatea in urmatorul, magia din viata mea in urmatorul, iar oamenii ...oamenilor le voi construi un foisor intr-o gradina plina cu flori  si le voi da libertatea de a face ce vor ei acolo, ii voi lasa acolo pe toti, buni si rai, optimisti si pesimisti, nu ii voi mai categorisi de data asta, iar portile le voi lasa deschise. Insa voi incredita cate o cheie a sertarelor anumitor oameni, caci am vazut ca eu nu sunt in stare sa le tin, voi da unuia dintre ei respectul meu, unuia frumosul meu, unuia magia mea, unuia sinceritatea mea, unuia bunatatea mea si unuia loialitatea mea. Ca fiecare dintre ei sa aiba grija de aceste chei si numai atunci cand voi avea nevoie sa apelez la ei sa imi dea o infima parte din toate acestea, numai la nevoie. Acestia vor fi stalpii mei de sustinere, peste de care nu va putea trece nimeni chiar de portile sunt deschise. Cand va mai dori cineva sa intre in viata mea, voi oferi toate lucrurile de prisos pe care le am, ma voi gandi un pic inainte desi cred ca imi va fi greu, si voi da absolut tot ce imi e de prisos, iar cand voi simti ca trebuie sa dau mai mult, voi apela la stalpii mei de sustinere, care vor semna probabil un contract cu foarte multe clauze si indatoriri ale mele inainte sa imi dea o particica din averea mea, una dintre ele, dintr-un anume sertar. Apoi voi da acea mica parte, i-o voi intinde respectivei persoane, fara sa mai iau in calcul faptul ca mi-o va da inapoi, i-o voi da de tot, sa o ia cu el daca va pleca, sa isi umple poate propriile sertare, iar mie nu imi va mai parea rau si nu ma va mai durea atat de tare pentru ca marea avere o am la acesti stalpi ai mei.
- Si nu se va termina averea asta intr-o zi?
- Nu, pentru ca scrie in clauze, cand pierd particica pe care am dat-o, sa o iau de la un alt om care mi-o va oferi si eu voi invata sa o primesc cu drag si asa averea mi se va reintregi mereu, iar eu nu voi mai fi nevoita sa imi tin intr-un sac toate aceste sentimente si sa il ofer primului om intalnit iar el sa il rastoarne ca un copil care a primit o jucarie noua iar apoi sa arunce la gunoi ceea ce a primit, caci asta doare prea tare.
- De fapt, reintregirea doare.
- Da, reintregirea doare.
- Ai vazut ca aveam dreptate?
- Cu ce? In multe aveai dreptate.
- Pai cand iti spuneam ca nu poti fi un om rau.
- Ba da, sunt mai rea decat am fost ieri si putin mai buna de cat voi fi maine. Dar nu sunt atat de lasa fata de mine insami incat sa ma parasesc si eu. Am crezut odata ca pentru oameni trebuie sa lupti, de fapt pentru mine nu am luptat vreodata. Merit sa lupt si pentru mine, desi nu stiu cum sa o fac, desi mi-e greu si ma simt precum un copil care abia invata sa mearga.
- Dar ai avut ocazia sa fi rea si nu ai facut-o. Ai mai primit o lovitura chiar ieri.
- Da stiu, iar asta nu m-a facut decat sa imi dau seama ca lumea nu se va schimba niciodata.
- Vezi, exact ce iti spuneam, ai avut ocazia sa fi rea si totusi...
- Stii, consider ca uneori a fi rau nu inseamna neaparat sa faci un rau vizibil, o faci lent, involuntar, iti intra in sange la un moment dat. Crede-ma nu ai cum sa fi in continuare cum ai fost. Asta ar insemna prostie.
- Deci te-ai hotarat sa fi rea?
- Da!
- Bun! Ok, fi rea! Si cum ma rog vei face asta?
- Voi astepta ocazii.
- Ai avut.
- Sunt la inceput. Invat.
- Nu exista!
- Ba da! Exista asa cum a existat si cand am invatat sa dau si cand am invatat ca nu totul e asa cum pare si cand am invatat ca mi-am pierdut naivitatea si cand am invatat sa devin puternica, poate, daca asa se numeste. Totul se invata nu? Daca poti sa inveti lucrurile bune si sa le faci parte din tine inabusind raul, incercand tot timpul sa fi fatarnic cu tine insuti, oare nu esti rau cu tine?
- Posibil.
- Posibil? Adica acum ca e vorba de mine, e doar posibil? Chiar asa e. Am invatat sa daruiesc oamenilor si am fost rea cu mine, m-am judecat, m-am abtinut, m-am sacrificat, am renuntat la mine si asta ce inseamna? De ce nu as schimba rolurile?
- Pentru ca nu vei putea. Pentru ca poti fi buna si cu altii si cu tine in acelasi timp.
- E prea greu sa le faci pe amandoua.
- E prea greu? Ceva e greu pentru tine?
- Glumesti nu? Nu pot sa cred ca tocmai tu spui asta. Credeam  ca esti singurul care ma cunoaste.
- Vrei sa spui ca ti-e greu, ca nu orice sentiment avut se ia si se ascunde, ca nu esti un om vesel tot timpul fara probleme, o copila in seninatatea ei care nu stie ce e viata?
- Ce faci acum? Nu inteleg.
- Dar vai! Ce om extraordinar esti si cum poti trece asa prin viata nelasand nimic sa te afecteze, vai cat iti admir optimismul cu care privesti lucrurile, cat iti admir idealurile pe care le ai si faptul ca in fiecare clipa in care te vad zambesti, e frumos cand nu ai probleme.
- Deci sa inteleg ca vrei sa o iau razna de-a dreptul? Ce naiba ai?
- Iti arat ipocrito ce esti cat te minti pe tine.. Iti dau ceea ce vrei. Imaginea ta in fata lumii. Bucura-te de ceea ce ai creat. Lumea crede. Lumea asa te vede.
- Asa si?
- Si? Ia du-te te rog si joaca intr-un film poate asa voi intelege de ce te prefaci mereu. De ce mereu iti porti cu mandrie masca asta. Apropo de asta, mai ai masti? Cate? Nu le-ai epuizat? Le cureti, le aduni si le refolosesti? Nu s-au uzat? Te doare cand se sparge cate una, nu? Dar nu-i nimic, cumparam alta, ca la piata, ce e viata pana la urma? Nimic! Hai sa ne prefacem cu totii ca suntem fericiti. Sa ajungem cu totii aici ca tine si sa murim in noi. Adica ce? E de ajuns? Nuu, Doamne fereste! Nu ne oprim la asta, dupa ce jucam acest rol in societate, ne ducem acasa si continuam, jucam noi cu noi acum, devine personal, incepi chiar sa te crezi uneori. Dar ce conteaza? La naiba cu fericirea noastra, duca-se naibii, ce nevoie avem de ea, doar putem fi si noi la suprafata fericiti, deschidem dulapul, mai luam o masca, mai punem una peste daca nu e suficient.
- Ce Dumnezeu incerci sa faci? Gata! Inceteaza!
- Dar de ce? Prefa-te ca e bine ceea ce faci, hai minte-ma, minte-te. Indraznesti?
- ....
- Nu indraznesti normal, toata povestea pe care mi-ai spus-o mai sus cu sertarele si stalpii si toate, chiar crezi ca iti va reusi?
- De ce nu?
- De ce? Mor de ras, amar, de ce, auzi...Pentru ca fi sincera cu tine, macar odata, caci vad ca ti-e greu de la o vreme sa o mai faci, cine naiba sunt stalpii tai? Ai enumerat, cate, vreo 7 sertare? Ai tu 7 stalpi de sustinere? Caci daca tu ii ai in secunda asta eu plec, atunci de mine nu mai ai nevoie.
- Nu m-am gandit.
- Esti incredibila, parca erai mai breaza. Nu poti sa te inraiesti pe fondul unui colaps al lumii intregi. Ce ai?
- Ce am? Tu ma intrebi asta? Nu ai fost langa mine atata timp? Ma faci pe mine ipocrita? Pozezi in sfant?  Ia spune tu "sfantule", ce naibii ai facut cand eu toata viata de pana acum am trait-o prin altii, ce ai facut tu bunule, milostivule cand ma vedeai ca toate alegerile pe care le-am facut au fost in favoarea altora, ce ai facut   tu care nu esti fatarnic, esti sincer si loial asa cum spui cand mi-am inabusit pana acum dreptul de a suferi si doar am luat-o de la capat. Unde ti-a fost atunci bunatatea? Aa o pierdusei, nu stiai cum sa imi spui, ti-era greu, mie sa nu imi fie greu cand in tot timpul asta am trait in propria-mi minciuna, crezandu-ma fericita in unele momente, ca sa vad de fapt ulterior de ce aveam falsa impresia de fericire. Care din noi e ipocritul acum? Ca de fiecare data am stiut doar sa trec peste, te-ai gandit nenorocitule ca asta imi doresc? Sa las toata durerea asta adunata in timp sa iasa la suprafata sa ma pot elibera odata de ea, sa ma pot impaca cu ea? Spui ca nu mai poti, ca imi vrei binele, lasa-mi rautatea asta pe care o doresc atat de mult. E ceea ce am in momentul asta.
- Da o alta arma impotriva ta. Felicitari! Ai mai castigat o masca. Sa o stapanesti sanatoasa, daca as putea folosi termenul asta.
-Taci!
- Sa tac? Pai poate voi tacea, dar nu acum! Poate nu am stiut sa fiu acolo sa te cert si sa tip la tine cand ai ales cum ai ales, dar m-ai fi ascultat oare?
- Asta nu avem cum sa mai stim.
- Tu esti perfect constienta ca nu. Esti mult prea impulsiva si emotionala  sa ma fi ascultat.
- Nici nu ai incercat, cum poti arunca vina inapoi la mine.
- Intotdeauna exista un vinovat.
- Iar acela sunt eu. Stiu ca eu m-am adus aici.
- Promite-mi te rog ca vei lasa macar din cand in cand masca de-o parte.
- Asta fac acum chiar in momentul asta, nici macar nu inteleg de ce o fac, asa simt.
- Am vazut. Macar cand esti singura sa fi sincera cu tine si cu ceea ce simti. Dar stii? Spune-mi ca sti ca totul va trece si vei reveni mai puternica ca niciodata.
- Nici nu am spus asta. Voi reveni cu siguranta, dar ce am fost, nu mai pot fi si nu ma intelege gresit, caci nu totul e bazat pe ultimele evenimente petrecute, ele au fost doar capatul. Am strans si am adunat toate acestea si probabil ca daca era inca o lovitura din partea superficialitatii oamenilor era in regula, puteam sa mai adun o vreme, dar vazand, nici nu mai conteaza ce, trebuia odata sa rabufnesc, trebuia sa daram ruina ce ajunsesem. Acum sunt in vindecare a sufletului si e bine, mi-e bine, e liniste sunt eu cu mine, uite pot scrie, macar asta mi-a ramas, nu stiu cum as fi daca intr-o zi nu as mai putea scrie, daca am acceptat ideea ca nu mai pot plange cand sunt coplesita de dureri, sa nu mai pot scrie ar fi lovitura de gratie, ar fi apogeul.
- Nu vorbi tampenii. Vei scrie in continuare chiar daca te repeti, chiar daca esti plictisitoare la un moment dat ca o tii pe a ta, durere, incapacitatea de autodepasire, insingurare...
- Da, da. Insingurare. Mai tii minte ca iti spuneam ca vreau sa ma intorc, sa ma insingurez, caci asta stiu sa fac.
- Mai vrei asta?
- Da o doza de insingurare nu mi-ar strica.
- De ce spui insingurare tot timpul? Oare nu de singuratate ai nevoie?
- Nu. Singuratatea am descoperit ca poate fi si in doi, poate fi si cand altcineva e in preajma, eu vreau insingurare.
- De ce ai vrea asta? Dai dintr-una intr-alta, zau de esti normala.
- Nu sunt. Si de ce ma rog as vrea sa fiu. Pana la urma daca ma gandesc mai bine cum adica nu sunt normala? Adica nu sunt cum altii considera ca ar trebui sa fi normal. Afla ca asta e normalitatea mea in care traiesc.
- Ziceai de insingurare.
- Da. O vreme vreau asta, un timp al meu cu mine, poate mai am nevoie de o perioada, sa imi treaca tot ca sa pot depasi nevoia asta disperata de atasament fata de oamenii care vin cu altceva fata de ceea ce am avut pana acum. De acceptare a faptului ca trebuie sa ai rabdare. Ca cea mai mare calitate a omului nu e frumusetea, inteligenta, respectul, sinceritatea, loialitatea, desi ele sunt niste calitati extraordinare nu sunt nici pe departe, cea mai mare calitate a unui om e rabdarea. Eu am inteles doar, sper ca odata voi putea sa si invat. Azi de exemplu am avut rabdare. Nu m-am mai grabit cand am mers, nu am mai trecut in graba pe langa oameni, i-am observat, am mangaiat teiul care tinea capul plecat, am avut rabdare la coada de la magazin si am fost rasplatita pentru asta.
- Cum asa?
- Pai astazi o persoana total straina mie in timp ce ma actoriceam de zor cum spui tu si glumeam, radeam, s-a intins catre mine, mi-a cuprins mana, s-a aplecat langa urechea mea ca ceilalti sa creada ca imi spune o gluma   care nu trebuia auzita si mi-a zis :" Ce te doare? Ochii nu mint, ce te supara in halul asta?".
- Si bineinteles tu ti-ai continuat pledoaria ca doar asa esti tu nu?
- Da am ras ca la o gluma foarte buna si mi-am retras mana. Dar m-am simtit cumva rasplatita ca cineva a empatizat atat de bine cu mine. Sau poate isi striga catre mine propria-i durere caci vad si eu in ochii aceia ca nu ii e bine, simt asta, pedeapsa mea, sa simt lucrurile cand se intampla. Deci ti-am demonstrat ca nu joc atat de bine. Ai vazut?
- Pentru ca o persoana din toate cele pe care le minti zilnic, acasa, la cafea, in oras, la masa, la serviciu, ai gasit o singura persoana care a empatizat cu tine? Glumesti. Sau poate cineva iti va da mana sa te ridici iar.
- Nu vreau! Nici sa nu aud! Ma voi ridica singura de data asta. Nu mai am nevoie de nici o mana care sa mi se intinda si cand mai am un hop sa se retraga. Nu, multumesc. Iti las tie privilegiul de a o avea. De azi pot singura iar. Ti-am zis. De azi lupt pentru mine, imi voi duce poate egoismul la extreme, dar de azi sunt doar eu cu mine. Sunt singura care mi-am mai ramas.
- Asa rasplata...
- Da, ca mai apoi in drum spre casa, am luat-o pe jos, fac asta de putin timp, eu uram mersul pe jos, adoram comoditatea, am intalnit un vechi si bun prieten, pe care nu il mai vazusem, nu il mai auzisem, dar m-a sustinut atunci cand l-am avut in unele situatii si nu stiu cum de-am putut sa il uit. Mi-a zambit atat de plin de dor cand m-a  vazut si m-a imbratisat. Am vazut bucuria in ochii lui cand m-a reintalnit.
- Foarte frumos. Cum e prietenul tau?
- E un om mare, ca sa ii spun asa, trecut prin viata, cu o sotie extraordinara si un copil extraordinar, despre familia lui vorbeste impecabil. Un familist convins trecut prin multe incercari. M-a adoptat la un moment dat sufleteste. Il respect si il admir enorm.
- O sa te mai vezi cu el?
- Nu stiu, probabil la o cafea.
- Ii povestesti?
- Nu. Nu vreau sa incarc omul asta sincer si bun cu durerea mea. Caci stiu ca s-ar incarca cu ceea ce i-as spune.
- Aha! Stiam eu ca nu poti fi...
- Taci! Nu se pune in cazul asta.
- E bine sa intalnesti si oameni vechi din cand in cand.
- Da asa e.
- Stii cat e ceasul?
- Ca de obicei?
- Da.
- Ce ti se pare anormal?
- Cat mai poti rezista?
- Nu stiu, mi-e rutina.
- Nu e bine.
- Ma hranesc cu acele momente de fericire despre care imi spuneai.
- Of...stiu ca vei fi bine. Trebuie.
- Va trebui sa fie si bine. O sa invat si asta, cum sa fac sa fie bine.
- Nu trebuie sa inveti. Va fi si atat, doar ca la un moment va trebui sa te lasi sa fi bine, sa te lasi tu pe tine sa fi fericita. Te inteleg, iti respect sentimentele de acum, dar la un moment dat stii ca va trebui sa faci si asta. Trebuie sa inveti si tu asta nu numai sa inveti pe altii sa o faca. Asta e firul vietii pana la urma. Iar tu ai nevoie de fericire ca de aer.
- Poate nu stiu sa fiu fericita. Poate nici eu nu am fost vreodata, cine poate stii.
- Dar iti doresti sa fi?
- Da, dar nu acum. Acum sunt adormita in mine, ai uitat?
- Nu esti cum trebuie.
- Nici nu vreau.
- Esti incredibila.
- Si tot degeaba.
- Nu e degeaba, stii asta.
- Nu e degeaba pentru altii, ai uitat ca nu ma mai gandesc la altii. Ca termenul oameni din viata mea, l-am trecut la "altii", sunt toti acolo gramada. La fel.
- E mult prea trist.
- Si totodata adevarat.
- Hai sa iti arat ceva. Uite stelele, ce zici sunt toate azi?
- Aproximativ. Una e absenta.
- Cum asa? Cum iti dai seama daca sunt toate?
- Le numeri.
- Copil nebun.

Lupta cu sinele...

- Buna straine, nici nu stii cat ma bucur ca ai revenit.
- Nu am plecat vreodata. Cum esti?
- Cum sunt? Nu mai vezi? Mai bine nici ca se putea.
- Nu fi ipocrita. Nu cu mine.
- Ipocrita? Eu? Ma faci sa rad.
- Inceteaza! Nu mai face asta. Nu te lasa inveninata. Esti un om bun, nu te lasa atrasa in asta.
- Si spune-mi tu. daca sunt un om bun, la ce ma ajuta? Ce mi-a adus mie toata aceasta bunatate? Nu! De azi inainte reneg aceasta parte buna a mea! Nu o mai vreau!
- Copil dulce, de ce faci asta?
- Ca am descoperit ca si bunatatea face rau. Pentru ca inainte eram sigura ca oamenii rai imi fac rau, era simplu cumva, iar eu trebuie sa fiu puternica si sa trec peste si asta doar pentru ca traiam cu speranta ca voi intalni si oameni buni. Iar acum? Acum sunt total bulversata, oamenii buni nu aduc numai fericire cu ei si asta este mult mai grav si mai periculos, caci lor nu le poti face rau, lor le vrei in continuare binele desi te-au ranit...
- Nu! Nu! Si iarasi nu! Ai inteles gresit. Trebuie sa intelegi si sa ai rabdare. Lucrurile vor sta si bine.
- Cand? Daca nu cumva deranjez iar vreo forta a universului intreband asta, daca nu cumva cer iar prea mult. Cand dracului vor sta bine?
- Nu o lua chiar asa tragic...
- Si spune-mi tu cum altfel ar trebui sa o iau? "Nu o lua tragic..." Stii de ce o iau tragic? Tu stii? Ah! Tu stii cred ca mai bine decat oricine de ce o iau asa...Lasa-ma te rog, lasa-ma sa imi plang durerea asta in mine, caci cele 10 lacrimi de care am avut parte nu prea m-au ajutat. Si ele m-au parasit...
- Of! Copilule...te rog, uite in genunchi ma pun, te implor, fii buna si vei vedea numai lucruri bune, ai mai trecut odata prin asta, stii ca intr-o zi va fi bine...Vorbeste cu Dumnezeu.
- Am vorbit. Si l-am intrebat si eu : Doamne de ce mi-ai deschis poarta raiului sa imi arati ca exista iar apoi  mi-o trantesti in nas? Si el? Ce crezi? Mi-a raspuns? Nu! Nici macar nu m-a privit, nici macar mana Lui calda peste parul meu nu am mai simtit-o.
- Nu il mania pe Dumnezeu! Nu esti in pozitie.
- Hm...Nu stiu, nu mai stiu nimic, stiu doar ca vreau sa se termine...
- O sa se termine, ai incredere, nu iti pierde credinta, stiu ca e greu, dar ce vei face daca te vei inrai, vei suferi si mai tare in tine si vei suferi acum mai mult, caci vei suferi si pentru rautatile tale. Poti suporta asta?
- Oh, crede-ma acum am impresia ca pot suporta absolut orice. Stii, cand eram mica cineva mi-a spus : " Ai grija! Dumnezeu ti-a dat un suflet. El nu e nemarginit, el poate indura, suferi, mai mult decat iti poti imagina, poate plange si se va face in mii de bucatele iar apoi se va reintregi iar si iar, dar el nu este nemarginit...are cea mai mare slabiciune, oamenii il pot fura, se lasa furat, nu are taria de a se impune caci el e bun, crede in oameni, iar ei intra acolo in imparatia lui unde sunt primiti uneori mult prea usor, uneori mult prea greu si cand pleaca, isi iau tributul nemeritat si pleaca cu o bucatica din el si marea de oameni care se perinda prin aceasta imparti e posibil ca la un moment dat sa tot ia din el si sa ramana gol...vid...atunci e greu sa mai refaci ce odata a fost natural, pur, e aproape imposibil sa mai ai aceeasi docilitate si aceleasi ganduri bune, cate au fost odata in aceasta imparatie. Deci ai grija de sufletul tau, copil dulce" asa imi spunea ea odata...cu ochii ei de femeie care parea ca stie orice pe lumea asta...poate simtea cumva tot acest drum al meu...De ce nu am ascultat-o?
- Hei! Nu e vremea de regrete. Nu te autodistruge, sufletul tau inca are o imparatie bogata, poate mult prea bogata...Trebuie sa inveti sa pui strajeri la porti, sa nu mai lasi pe nimeni de azi inainte sa intre acolo fara invitatie ai inteles?
- Hahahaha! Si cum ma rog propui sa fac asta? Stai tu de paza?
- Nu. Tu vei sta de paza, tu vei invata odata asta. Nu te mai las sa te chinui. Gata!
- Stii ce? Tu care dai sfaturile astea asa complexe si usor de facut, de ce nu imi dai si planul dupa care pot face toate astea?
- Nu as putea, totul depinde numai de tine.
- Si atunci la ce naiba vii aici? Ce dracu vrei? Sa ma innebunesti de tot? Du-te pentru totdeauna, lasa-ma in pace!
- Daca asta vei vrea, pot pleca, daca si asta iti face rau voi pleca, dar va fi pentru totdeauna.
- Da! Pleaca las ordinar ce esti! Lasa-ma sa mor in mine, nu te mai vreau! Du-te si tu nenorocitule cum s-au dus si altii si nu mai veni, m-am saturat sa am si sa pierd, pleaca de buna voie, lasa-ma si tu!
- Esti atat de prostanaca! Cum crezi ca as pleca de langa tine? Cum sa te las asa? Esti parte din mine, sufar, plang si rad odata cu tine. Voi fi mereu aici fie ca iti place, fie ca nu.
- Ia-ma in brate doar...lasa-ma sa rup in fasii sufletul asta oropsit si sentimentele nenorocite pe care le am...ajuta-ma sa plang, te rog ajuta-ma sa plang.
- Te ajut sa fii iar tu, un copil nebun cu chef de viata incomesurat. Vreau sa te vad zambind din suflet, de fericire, caci si acum zambesti din suflet dar tot amarul pe care il vad in acest zambet, ma doare si ma infricoseaza caci in el parca e ura si rautate pe care nu am mai vazut-o si durere mult prea multa, ma infioara pana in ultima vertebra ...vreau sa iau eu ura ta, promit ca am sa ii urasc pe acesti oameni cu o ura cum nu a mai fost alta si voi fi rau si de neduplecat dar te rog, tu revin-o, te rog...
- Cum sa revin? Pentru ce? A fost o vreme cand credeam posibil, o vreme cand nu mai credeam si iar am crezut apoi, iar acum urasc orice gand si impuls care m-a facut sa trec peste si sa accept. Ma urasc pe mine pentru asta.
- Nu, nu! Hai ca iti povestesc ceva, vin-o aici copil nebun: " Au fost odata trei frati care locuiau pe un taram unde moartea isi lua tributul la fiecare pas, prin unitatea lor au reusit sa pacaleasca moartea si au fost singurii care s-au salvat. Pentru asta moartea s-a hotarat sa le indeplineasca cate o dorinta. Primul si-a dorit sa aiba o bagheta magica cu care sa poate face absolut orice in lumea asta si a primit ceea ce si-a dorit, numai ca intr-o noapte a uitat-o langa pat si oamenii din invidie au venit sa o fure si i-au taiat capul, asa moartea l-a luat pe primul frate. Al doilea si-a dorit o piatra magica cu care sa poate readuce mortii. Asa a readus-o pe femeia pe care trebuia sa o ia de sotie si a murit inainte de asta. Numai ca l-a un moment dat si-a dat seama ca nu poate avea o familie cu ea iar ea era nefericita ca o luase de acolo de unde se dusese, dandu-si seama ca nu poate fi fericit, s-a spanzurat. Asa moartea l-a luat pe cel de-al doilea frate. Al treilea si-a dorit o pelerina care sa il faca invizibil sa se poata ascunde de moarte, numai ca dupa ce ani de zile se ascunse de moarte, cand era atat de batran incat stia ca nu mai are putere sa se ascunda, si-a daruit pelerina fiului sau si moartea a venit iar ei au plecat impreuna ca doi vechi prieteni." asadar oricat ai incerca sa ai puteri sau sa te ascunzi, tot acolo ajungi, condus de altii sau de buna voie. Ceea ce e important e cum traiesti pana ajungi acolo. De ce ai vrea sa traiesti in suferinta?
- Nu vreau asta. De ce crezi ca vreau eu asta?
- Pentru ca te tot adancesti in starea asta, tot cazi.
- Ma crezi ca nu stiu cum sa fac sa imi treaca. Parca as fi in coma, o coma a sufletului.
- De astazi te schimbi, de astazi esti frumoasa cand razi, de astazi oamenii nu iti mai fac rau, de astazi vei primi doar lucrurile bune in viata ta, de astazi...
- De astazi nu voi avea mila, de astazi voi calca peste cadavre, de astazi am ucis ultimul sentiment de bunatate, de astazi mi-am alungat docilitatea, de astazi uit copilul din mine, de astazi il inchid in carcera undeva in adanc, de astazi am surzit la scancetul de durere care arde ca o valvataie in mine, de astazi ingrop in morminte ferecate idealurile si visele, de astazi nu voi mai fi eu!
- Esti imposibila! Nu pot sa cred cata incapatanare prosteasca! Cum sa iti explic, cum sa iti spun? Invata! Mai si pierzi uneori! Obisnuieste-te cu asta! Intelegi?
- Nu! Nu inteleg! Pur si simplu nu inteleg!
- Nu vrei in incapatanarea absurda pe care o ai. Aia faci, te minti singura. Minte-te singura. Traieste asa cum vrei. Nu pot lupta cu tine. Nu stiu cum sa lupt cu tine. Dar ai nevoie disperata de mine. Nu te pot lasa, nu vreau sa te las.
- De ce? De ce nu pleci si tu? Oare nu asta fac toti oamenii buni din viata mea? Pleaca toti, rand pe rand la un moment dat, cum ziceai si tu, ca vor asta sau pur si simplu ca nu depinde de ei. Poate nu am fost destul de buna pentru nici unul dintre ei. Poate s-au saturat la un moment dat sa ma suporte. Nici unul din cazuri nu ma ajuta.
- Vei intelege intr-o zi. Ca toate astea te ajuta, au ajutat pana acum la crearea omului ce esti si de acum vor ajuta la omul ce vei fi, te rog din nou, te implor, tot in genunchi, iarta! te rog, iarta lumea ce te-a facut candva sa suferi caci si ei sunt oameni si au suferit la randul lor, iarta-te ca i-ai facut pe altii sa sufere asa cum stii ca ai suferit si tu la randul tau, iarta ca ei nu au stiut sa primeasca, iarta ca tu nu ai stiut sa dai, ca ei nu au stiut sa dea, ca in unele dati nici tu nu ai primit sau doar te-ai multumit primind, toate astea se intorc rand pe rand, iarta-te ca nu ai observat azi soarele si copilul ce ti-a zambit de dimineata, iarta ca oamenii ti-au intors spatele, caci altfel nu ai fi gasit vreodata puterea din tine, iarta mana ce ti s-a intins si s-a retras cand mai aveai un pic si te ridicai, caci a depus eforturi sa te ajute atunci, si chiar daca ai cazut mai rau decat inainte, oare nu mai stii tu sa bandajezi suflete, nu mai stii tu sa oferi zambete si voie buna, eu nu cred ca ai ucis tot, in ochii tai vad disperarea dar nicidecum rautatea de care imi vorbesti, nu vreau sa te cred!
- In genunchi? Imi spui ca iar ma rogi in genunchi? Si eu? Eu cand am avut dati in care m-am tarat in genunchi rugandu-ma ca lui Dumnezeu sa i se faca mila de mine si sa ma ajute, cand am plans cu lacrimi amare, tot in genunchi, cui i-a pasat? Cand sufletul meu a fost ingenuncheat si persecutat, cui i-a pasat? Cand am dat si am dat si am cerut atat de putin in schimb, cui i-a pasat? Nimanui iti spun eu. Si acum regret si imi pare rau ca faci asta, nu pe tine as vrea sa te vad asa, dar nu pot acum, am rani adanci inca, din trecutul meu mult prea trecut, din trecutul meu mult prea prezent. Sunt doua lumi care in lumina incadescenta se intrepatrund, nu mai vreau sa fiu in nici una dintre ele. Vreau sa uit.
- Sa nu uiti! Sa nu indraznesti! Uitarea e groaznica, vei fi goala, fara sentimente, vei trai tern, vid, de fapt nu vei trai. Oamenii cred toti, prostii de ei, ca trebuie sa uiti trecutul, sa treci peste el, sa nu mai fie, sa il stearga, sa il faca sa dispara. Nu e asa. Trebuie sa iti accepti trecutul, sa il iubesti, caci face parte din tine, iar cand vei putea trai cu el in pace si te vei bucura doar de ceea ce a fost, si vei zambi amuzat de ceea ce n-a fost si cand vei putea vedea toate situatiile in care ai fi putut sa faci lucrurile cu lejeritate altfel si tie in continuare sa nu iti para rau, atunci vei putea avea un prezent fericit. Rani? Cicatrici? Insangerari? Dureri? Coma? Astea trec! Toate trec! Fie ca nu vrei, fie ca o faci de buna voie! Sa intelegi asta.
- Dar tu ma intelegi prin ce trec?
- Dar tu te intelegi?
- ...
- Nu, eram sigur, atunci cine te poate intelege?
- Nu lasa durerea asta sa te rapuna, gaseste omul din tine, nu conteaza cate discutii in contradictoriu vom avea, cati oameni vor mai sari peste barierele tale. Voi fi cu tine, ii vom iubi, ii vom aprecia, ii vom certa, ii vom ierta si apoi o vom lua de la capat.
- Nu stiu, nu mai stiu...
- Te vei vindeca, este doar socul pe care il ai in fata noii deziluzii, nu mai lasa pe nimeni sa iti fie iluzie, iar cand iti vei scrie povestea vietii de acum inainte, nu mai lasa pe nimeni sa tina penita in locul tau, tu esti stapana drumului tau, viselor tale, condu-le tu spre bine asa cum altii le-au condus pana acum aici, in pragul disperarii.
- As vrea atat sa dorm, am obosit...sa lupt cu altii, sa lupt cu mine, ma simt epuizata.
- Si ai dreptate. Esti epuizata. Ai epuizat o etapa a vietii tale. Trebuia sa se intample. Bucura-te. Maine e o zi mult mai frumoasa decat azi, maine e ziua in care nimic nu va mai sta cum sta azi, maine esti o noua tu, nu mai tine foile astea la pieptul tau, da-le drumu, acolo unde ti-e drag sa se raspandeasca in mare, sa le vezi libere spre orizont. Elibereaza-ti sufletul.
- Nu pot, nu vreau acum...acum simt atata durere incat o transform in ura, pentru tot, pentru tot ce se intampla, acum vreau sa fiu rea, ca sa pot depasi, nu stiu exact ce. Poate sa depasesc dezamagirea ca visele uneori trebuie sa ramana la stadiul lor de vise ca sa nu ramai asa, in halul asta, cand iti dai seama ca s-a dus...doar de aia e un vis nu?
- Nu! Visul tau exista si pentru el merita sa fii in continuare om bun, minunat, extraordinar, uimitor...
- Opreste-te te rog, nu rasuci cutitul...Nu mai pot fi om bun, minunat, uimitor, e in zadar orice mi-ai spune acum, te rog opreste-te, lasa-ma sa adorm sentimentul asta din mine caci eu fizic nu pot sa o fac, macar sufletul sa mi se odihneasca din cand in cand caci si el e obosit....
- Adormi in tine, amorteste un pic tot. Te vreau inapoi...te-ai pierdut odata nu mai suport si a doua oara.
- Si mie mi-e dor de mine, de inocenta mea pe care am si uitat-o, de naivitatea mea, sa nu stiu ca pot fi puternica, sa nu stiu ca pot sa trec iar peste....

"....E noapte si lumina calda se lasa ca o mantie velura peste parul ce-mi flutura usor in adierea vantului, marea e linistita iar linistea ei ma sperie si ma adancesc, s-a asezat langa mine iar eu nu am schitat nici un gest, nici nu am privit, am ramas asa ca in transa, iar dupa cateva minute de liniste, m-a intrebat calm:

- Au trecut zile, cate?
- Multe
- Si cum?
- Nici nu mai stiu si nici nu mai vreau sa stiu.
- Au fost bucurii?
- Multe, dar nu au ramas asa.
- Nimic nu e pentru totdeauna.
- Asa e, dar nefericirile?
- Nici macar ele.
- Si suferinta?
- Nici ea nu ramane pt totdeauna.
- Ba da!
- Te asigur ca nu, cel mult lasa cicatrici.
- Adanci, sau rani care nu se vindeca intotdeauna inainte sa ne ducem.
- Bucura-te.
- Pentru ce?
- Pentru tot. Oamenii mai si mor, nu uita sa revii inainte sa te duci, inainte sa se duca.
- Oamenii mai si mor...asta stiu, dar nu pot impiedica asta, e ireversibila situatia.
- Da, dar clipele tale in care te bucuri sunt incomesurabile.
- Mi-am avortat placerea de a ma mai bucura. Suntem singuri pe lume.
- Cu umbra noastra.
- Gresit! Pana si ea ne paraseste cand apar norii.
- Asa e, trist.
- Stiu, si atunci? Spune-mi! Atunci? Pentru ce ma bucur?
- Ca existi.
- Da, exist si doare. Doare al naibii de tare.
- Dar zambesti asa frumos.
- Stii uneori zambetul unui om nu inseamna neaparat fericire ci doar putere de face fata problemelor. Eu nu mai am putere...
- Incearca sa indepartezi frustarile astea care iti incorseteaza inima si mintea.
- Nu mai pot! Uneori nu mai pot! Uneori simt si ultima sinapsa scurtcircuitandu-se.
- Tipa.
- As urla din rasputeri, as fugi de tara, de oameni, de tot. As pleca fara suflare, fara sa ma uit inapoi!
- Si cand vor veni regretele, ce vei face?
- Regrete? Pentru ce? Ca am avut odata tot ceea ce n-as fi visat, ca am avut ce altii doar visau, ca am urcat spre varf si a venit o avalansa care mi-a daramat si ultimul principiu ascuns adanc, care mi-a distrus orice zid, orice mandrie, orice orgoliu? Stii cat de greu e sa le recuperezi? Stii cat de greu e sa dispara tot ceea ce ai cladit intr-o clipa, doar o fractiune cat poti inchide ochii.
- Regrete pentru oamenii ce te iubesc, pentru oamenii care zambesc cand te vad, pentru cei care te strang in brate cand vad ca te doare, pentru cei care asteapta sa te auda, sa te aiba alaturi, pentru lumea care mai are o urma de uman in ei. Pentru cei care nu au fost prinsi in rautatea si coruptia sociala si morala.
- Oameni? Ha! Oameni?! Stii tu ca oamenii imi zambesc cand vor ceva? Ca oamenii ma imbratiseaza cand au un interes? Ca oamenii nu apreciaza? Ca eu nu ma apreciez? Ca nu stiu ce rost mai am si ca orice scop l-am mai avut simt ca nu mai e, ca am imbatranit atat de devreme, ca pe afara sunt ca o floare si inauntru am inceput sa fiu putreda de tot ce se intampla? Ca oamenii tradeaza? Mult si grav! Oamenii de la care nu te-ai fi asteptat iti intorc spatele in cel mai greu moment! Oamenii...
- De unde atata inversunare?
- Din toate frustarile adunate in vreme, din toate situatiile in care nimeni nu are scrupule, din toate gandurile si faptele. Din toate.
- Atunci renunti?
- Sa renunt?! Niciodata!
- Te contrazici. Ai zis ca vrei sa pleci.
- Da sa plec, de mine, de oameni...Dar nu de tot. Sa plec o vreme, sa imi gasesc linistea, sa imi gasesc suflarea lina ca acordurile unui pian, nu sacadata si sufocata.
- Si ce rezolvi? Cand te intorci va fi mai bine?
- Nu stiu daca va fi mai bine, dar voi fi mai limpede.
- Hai sa iti zic ceva : uneori nu poti sa fugi de trecut, uneori e atat de greu sa scapi de acele dureri, de amintiri, se rasfrang ca o lumina puternica in acest prezent ambiguu care nu mai stim din ce e plamadit, din noi, din altii, din trecut, caci orice gasim in prezentul asta care ne multumeste sau nu este decat constructia de pe fundatia pe care noi ne-am creat-o in toti anii, e o casa cu multe camere, o casa pe care am creat-o cu persoanele pe care le-am intalnit, fiecare om, fiecare persoana a ajutat sa o ridicam, cu bunatatea lor, cu rautatea sau invidia lor, toate astea ne-au ajutat sa avem o casa a prezentului, un camin al nostru la care vom construi in permanenta, fiecare experienta pe care am avut-o ne-a ajutat sa mai ridicam o grinda, sa mai facem o scara, sa plantam o gradina, fiecare floare din aceasta gradina reprezinta cate o persoana care a trecut prin ea, asa avem o multitudine de culori, diferite mici si mari, frumos mirositoare sau otravitoare, asa cum sunt si oamenii, intotdeauna cineva va incerca sa ne vandalizeze casa si va intra navala, depinde de noi cum stim sa ne-o aparam, depinde de noi daca avem constructia destul de solida sa nu poata pica la orice atac, depinde de noi daca ramanem in picioare dupa toate astea.
- Lupta cu viata. Stiu ce spui, am fost acolo.
- Atunci, pazeste-ti casa, e ceva numai al tau. Fa din asta un scop, nu privi spre altii.
- Nu pot, uneori simt cu trecutul ma persecuta, nu ma lasa sa traiesc in propria-mi casa dupa cum spuneai tu.
- Hm...ce simti?
- Simt ca uneori nu pot fi prezenta in propria-mi viata, ca uneori intalnesc ceea ce ma face fericita, dar sumbru momentul in care imi dau seama ca nimic nu este cum as fi crezut, ca fiecare are un secret, ca si altii au rani adanci necicatrizate inca si ca nu poti trece de oprelisti pe care sufletul le impune.
- Atunci lupta daca stii ca asta vrei.
- Haha ma faci sa rad amar, nu stiu sa lupt, nu stiu cum sa lupt, consider ca daca cineva nu isi poate depasi propriile dureri ale trecutului eu nu am cum sa lupt cu asta.
- Gresit! Cum nu stii sa lupti? Lupti pentru ceea ce vrei.
- Da, asta fac, pentru munca mea, pentru familia mea, pentru succes, pentru prieteni, dar pentru cel de langa mine, cand simt ca nu e prezent, nu o pot face.
- De ce? Te-ai gandit ca poate asta vrea, poate cu disperare isi doreste mana ta care sa il traga din haul ce cade? Poate s-a saturat sa fie tare si nu mai stie cum sa iasa din trecutul ce ii incatuseaza mainile, mintea.
- Nu, nu cred!
- Aici nu e timp de orgolii draga mea, aici e vorba de viata, daca cineva merita, e datoria ta sa o faci. E datoria ta sa lupti pana cand ai ramas fara nici o alta arma. Pana cand stii ca ai incercat tot si atunci daca nu ai reusit, da, poti elibera persoana pentru a putea gasi pe cineva care va avea poate o alta metoda sau poate va veni intr-un timp mai bun, o vreme mai buna.
- Ceea ce imi spui este sa lupt pentru nimic.
- Asta ai inteles din ceea ce am zis?
- Da! Sa lupt pentru cineva ca mai apoi sa ii las fericirea in bratele altcuiva.
- Trebuie sa o faci, pentru tine, altfel vei ramane cu acest regret toata viata. Vei putea trai cu el? Oare nu ai destule alte regrete?
- De fapt, eu nu stiu cum sa fac. Ma simt neajutorata in fata unei incertitudini de care nu as fi vrut sa am parte.
- El cum e?
- El...el e visul, el e cel care ma face sa zambesc in intunericul in care ma aflu, pentru el reusesc sa ma detasez de orice problema majora pe care o am, pentru el reusesc sa fiu vesela tot timpul, pentru el am lasat mandria deoparte si m-am deschis precum o carte, el imi aduce liniste in neliniste, pentru el imi fac toate gandurile astea, pe el as vrea sa il vad fericit, pe el vreau sa il invat ceea ce eu nu stiu, sa vada frumosul din viata, sa se bucure cand rasare soarele, el vreau sa ramana sufletul cald pe care l-am simtit, el ma face sa ma indragostesc nebuneste, el ma face sa simt fluturi gigantici, el ma face sa ma simt ca o adolescenta in etatea mea emotionala mult prea inaintata, el ma face sa fiu trista cand e trist, el ma face sa ma intreb mereu ce e cu el, el ma face sa ma gandesc zi si noapte daca e bine, el uneori nu e cu mine chiar daca e, el imi ridica multe semne de intrebare, el e atat de complex prin simplitatea lui, el e cel pe care il asteptam, el e ceea ce imi lipsea, el nu putea veni intr-un moment mai oportun, el nu stiu daca simte, eu nu am rabdare, el nu spune nimic, el doar zambeste cald, doar priveste cald, doar atinge cald sufletul meu, el imi da o siguranta dar si nesiguranta, el as vrea sa fie fericit mereu,ai dreptate, cu sau fara mine.
- Asta este lupta despre care vorbeam,si mai frumos tot ceea ce incerci sa faci e neconditionat. E cea mai rara forma de afectiune, totul in lumea asta e bazat pe interes, pentru ce sa faci parte din lume?
- Si cu mine cum ramane? M-am saturat atatia ani sa primesc numai palme din partea vietii, sa vad oamenii zambind si sa stiu ca in spatele acelui zambet nu e decat un alt plan, ca si cel mai apropiat om pentru care ai facut totul, iti poate intoarce spatele si te lasa cu toate usile inchise, stii cat de greu am reusit sa trec peste bariera mintii mele ca sa pot vedea o usa deschisa, stii cat ma lupt inca cu mine daca sa intru sau nu dincolo, stii de cat timp stau in prag, desi fiecare simt al meu imi spune sa o fac, sa intru, stii cat imi e de teama, cat imi e de frica si imi tremura corpul cand ma gandesc, si as vrea uneori doar sa ma intorc acolo unde stiu, sa fiu eu insingurata.
- Vrei asta doar pentru ca asa stii sa traiesti, asta ai facut pana acum, e confortabil, chiar daca e rau.
- Dar acolo stiu sa ma apar, cand vin tradarile eu rad, cand oamenii sunt rai deja stiu, cand sufletul mi se rupe in doua, stiu sa il reasamblez, cand inima imi sangereaza puternic, am invatat sa o bandajez, cand singurele maini care au fost mereu langa mine sunt inca calde si ma suporta, e tot ceea ce stiu, dar sa fie totul bine, eden propriu, in care eu sa fiu fericita iar apoi sa trebuiasca sa plec, sa pierd toate astea, nu cred ca pot suporta, nu, nu pot.
- Ba da! Poti si vrei, si asta vei face, fie ca iti place, fie ca nu. E momentul in care vei trece peste toata aceasta lupta inutila cu tine si vei face ceea ce trebuie. Lasa incapatanarea asta deoparte. Fii tu! Nu mai incerca sa iti impui atat. De ce faci asta? De ce te chinui singura? De ce nu accepti unele lucruri asa cum sunt?
- Corect, pot face asta, dar ce ne facem cand sentimentele o iau razna si tu nu stii nimic, nu stii daca e bine, daca e rau, daca trebuie sa continui, daca ar fi mai bine sa te opresti, daca e si de-o parte si de alta, nu stii daca celalalt a trecut peste ce-a fost, ce faci cand in unele clipe simti ca nu e prezent decat fizic, si ti se rupe sufletul ca simti ca nu e in regula si nu poti ajuta in nici un fel, cand cel de langa tine, e langa tine dar totusi e departe, e ca si cum ai trai intr-o lume in care nimeni nu te aude, nimeni nu te vede, esti ca si paralizat auzi si simti tot dar esti legat psihic, nu poti vorbi.
- Esti mult prea fatalista. Bucura-te de lucruri, de simplitate, nu le mai complica, te voi incuraja : Orice are un sfarsit! Ceea ce importanta e doar maniera in care reusesti sa transcezi tot acest drum. Poate si lui ii e teama.
- Poate, dar uneori atat de mult as vrea sa vorbeasca cu mine.
- Mai intai vorbeste tu cu tine, mai intai educa-te tu pe tine, mai intai indeplineste tu toate cerintele pe care le ai ca mai apoi sa poti cere de la altii.
- E greu.
- Drumurile spre fericire intotdeauna sunt lungi si anevoioase.
- Fericire?! Pentru fericirea aceea care dureaza o clipa?!?
- Pentru aceasta fericire merita sa te lupti cu orice in lume.
- Si dupa ce o am? Dupa ce trece clipa?
- Iti creezi o viata in care vei incerca in mod repetat sa faci tot ceea ce iti sta in putinta sa retraiesti din nou si din nou sentimentul pe care l-ai avut. Sa il transmiti altora, poate copiilor, poate nepotilor, iar cand te vei duce o vei putea face cu zambetul pe buze.
- Sa fie asta un scop?
- Da! Fa din asta un scop si vei gasi cheia linistii tale.
- Dar tot ce pot face e doar sa ofer.
- Ofera daca poti si opreste-te la asta!
- Stai! Cine esti?
.....langa mine doar umbra noptii se imbratisa cu luna si vantul in urma lui lasa un iz de raspunsuri la intrebarile ce inca imi rasunau in minte…nu stiu cine a fost, sau de ce a fost, a fost poate doar un suflet ratacit, care a fost la fel ca mine, as vrea doar sa ii multumesc.... ("Bucati din suflet":)

E dimineata...

E dimineata, a nu stiu cata dimineata, aproximativ a 9364 – a dimineata,
dimineata in care lucrurile nu au mai fost ca inainte,
dimineata in care m-ai tezit,
dimineata in care mi-ai spus “Buna dimineata” si am simtit asta,
dimineata in care m-ai imbratisat,
dimineata in care mi-ai mangaiat parul,
dimineata in care mi-ai facut cafeaua,
dimineata in care am savurat tigara,
dimineata in care am zambit,
dimineata in care mi-ai zambit,
dimineata in care m-ai privit cu drag,
dimineata in care am stiut ca te bucuri ca sunt acolo,
dimineata in care nu ti-as mai fi dat drumul din brate,
dimineata in care cafeaua a fost cum alta nu a mai fost,
dimineata in care am avut numai ganduri bune,
dimineata in care soarele intra navala nu numai in casa ci si in sufletul meu,
dimineata in care m-am simtit sensibila,
dimineata in care m-am simtit protejata,
dimineata in care am stiu ca exista magie,
dimineata in care hainele nu au mai contat caci m-am simtit frumoasa pe interior,
dimineata in care am realizat ca exista oameni speciali,
dimineata in care nu m-am trezit eu cu grijile mele,
dimineata in care tu m-ai privit intr-un fel anume,
dimineata in care mi-ai suras intr-un fel anume,
dimineata in care orice om ar vrea sa se trezeasca,
dimineata pe care o doream,
dimineata pe care o visam,
dimineata in care parul si corpul meu miroseau a tine,
dimineata in care parfumul tau se raspandea prin camera,
dimineata in care m-am intins pe perna ta si a fost cel mai frumos lucru pe care l-am simtit,
dimineata in care mi-am detronat unul dintre principii,
dimineata in care mi-am dat seama ca poti oferi dar si primi,
dimineata in care mi-am dat seama ca TU esti uimitor,
dimineata in care m-am trezit bine dispusa,
dimineata in care totul a fost poezie,
dimineata in care dusul a fost ploaie de vise,
dimineata in care m-am simtit copil,
dimineata in care as fi stat sa ma alinti,
dimineata in care te-as fi alintat,
dimineata in care nu am mai vazut doar tavanul alb,
dimineata in care m-am simtit simpla,
dimineata in care erai imbracat la costum,
dimineata in care erai grabit dar m-ai sarutat cu pasiune,
dimineata in care ai mai fi stat,
dimineata in care am zambit dupa ce usa s-a inchis,
dimineata in care as fi vrut ca timpul sa inghete un timp...

Miroase a primavara cand parul tau e ud
Si ce sublim cand razele se rasfrang peste trupu-ti nud
Ce iz de flori si fericire, cand imi zambesti
Oare asta e frumusetea cand traiesti?

Si am privit o clipa cerul
E atat de simplu, nu as vrea sa risipesc misterul
Caci in camasa-mi alba cand te ridici alene
As vrea sa te pictez sa imi ramai asa o vreme

Iar trupul tau felin, cand il invaluie pe al meu
Ce vis frumos, as vrea sa fie asa mereu
Si uneori stau si ma intreb esti vie sau poveste?
Cum ai intrat in mine, navala, fara veste...

Ti-aprinzi tigara, esti nimfa sau zeita
As sta asa in liniste un timp sa uit de orice mai exista
Prin fumul gri si greu sa te privesc
Si-apoi sa imi dau seama : Femeie, esti tot ce imi doresc.

Indemn la lupta

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis. (Radu Gyr)

Dezleaga-mi mainile de trecut
Sterge-mi zambetul asta sinistru si mut
Vindeca-mi genunchii goi, cicatrizati
Loviti de timp, de erori magistrale, tiranizati

Desfa din dor cu dor
Aceasta masca de actor
Iarta-mi absenta, ignoranta, pieirea
Ascunde toate relele, imagineaza-mi trairea

Si sa vorbim apoi de timp, de timpul tau, de timpul meu
De timpul nostru, e atat de greu,
Sa picuram in taina noptii o sclipire
Sa fii al meu, sa fiu a ta…ce nemurire…