"....E noapte si lumina calda se lasa ca o mantie velura peste parul ce-mi flutura usor in adierea vantului, marea e linistita iar linistea ei ma sperie si ma adancesc, s-a asezat langa mine iar eu nu am schitat nici un gest, nici nu am privit, am ramas asa ca in transa, iar dupa cateva minute de liniste, m-a intrebat calm:

- Au trecut zile, cate?
- Multe
- Si cum?
- Nici nu mai stiu si nici nu mai vreau sa stiu.
- Au fost bucurii?
- Multe, dar nu au ramas asa.
- Nimic nu e pentru totdeauna.
- Asa e, dar nefericirile?
- Nici macar ele.
- Si suferinta?
- Nici ea nu ramane pt totdeauna.
- Ba da!
- Te asigur ca nu, cel mult lasa cicatrici.
- Adanci, sau rani care nu se vindeca intotdeauna inainte sa ne ducem.
- Bucura-te.
- Pentru ce?
- Pentru tot. Oamenii mai si mor, nu uita sa revii inainte sa te duci, inainte sa se duca.
- Oamenii mai si mor...asta stiu, dar nu pot impiedica asta, e ireversibila situatia.
- Da, dar clipele tale in care te bucuri sunt incomesurabile.
- Mi-am avortat placerea de a ma mai bucura. Suntem singuri pe lume.
- Cu umbra noastra.
- Gresit! Pana si ea ne paraseste cand apar norii.
- Asa e, trist.
- Stiu, si atunci? Spune-mi! Atunci? Pentru ce ma bucur?
- Ca existi.
- Da, exist si doare. Doare al naibii de tare.
- Dar zambesti asa frumos.
- Stii uneori zambetul unui om nu inseamna neaparat fericire ci doar putere de face fata problemelor. Eu nu mai am putere...
- Incearca sa indepartezi frustarile astea care iti incorseteaza inima si mintea.
- Nu mai pot! Uneori nu mai pot! Uneori simt si ultima sinapsa scurtcircuitandu-se.
- Tipa.
- As urla din rasputeri, as fugi de tara, de oameni, de tot. As pleca fara suflare, fara sa ma uit inapoi!
- Si cand vor veni regretele, ce vei face?
- Regrete? Pentru ce? Ca am avut odata tot ceea ce n-as fi visat, ca am avut ce altii doar visau, ca am urcat spre varf si a venit o avalansa care mi-a daramat si ultimul principiu ascuns adanc, care mi-a distrus orice zid, orice mandrie, orice orgoliu? Stii cat de greu e sa le recuperezi? Stii cat de greu e sa dispara tot ceea ce ai cladit intr-o clipa, doar o fractiune cat poti inchide ochii.
- Regrete pentru oamenii ce te iubesc, pentru oamenii care zambesc cand te vad, pentru cei care te strang in brate cand vad ca te doare, pentru cei care asteapta sa te auda, sa te aiba alaturi, pentru lumea care mai are o urma de uman in ei. Pentru cei care nu au fost prinsi in rautatea si coruptia sociala si morala.
- Oameni? Ha! Oameni?! Stii tu ca oamenii imi zambesc cand vor ceva? Ca oamenii ma imbratiseaza cand au un interes? Ca oamenii nu apreciaza? Ca eu nu ma apreciez? Ca nu stiu ce rost mai am si ca orice scop l-am mai avut simt ca nu mai e, ca am imbatranit atat de devreme, ca pe afara sunt ca o floare si inauntru am inceput sa fiu putreda de tot ce se intampla? Ca oamenii tradeaza? Mult si grav! Oamenii de la care nu te-ai fi asteptat iti intorc spatele in cel mai greu moment! Oamenii...
- De unde atata inversunare?
- Din toate frustarile adunate in vreme, din toate situatiile in care nimeni nu are scrupule, din toate gandurile si faptele. Din toate.
- Atunci renunti?
- Sa renunt?! Niciodata!
- Te contrazici. Ai zis ca vrei sa pleci.
- Da sa plec, de mine, de oameni...Dar nu de tot. Sa plec o vreme, sa imi gasesc linistea, sa imi gasesc suflarea lina ca acordurile unui pian, nu sacadata si sufocata.
- Si ce rezolvi? Cand te intorci va fi mai bine?
- Nu stiu daca va fi mai bine, dar voi fi mai limpede.
- Hai sa iti zic ceva : uneori nu poti sa fugi de trecut, uneori e atat de greu sa scapi de acele dureri, de amintiri, se rasfrang ca o lumina puternica in acest prezent ambiguu care nu mai stim din ce e plamadit, din noi, din altii, din trecut, caci orice gasim in prezentul asta care ne multumeste sau nu este decat constructia de pe fundatia pe care noi ne-am creat-o in toti anii, e o casa cu multe camere, o casa pe care am creat-o cu persoanele pe care le-am intalnit, fiecare om, fiecare persoana a ajutat sa o ridicam, cu bunatatea lor, cu rautatea sau invidia lor, toate astea ne-au ajutat sa avem o casa a prezentului, un camin al nostru la care vom construi in permanenta, fiecare experienta pe care am avut-o ne-a ajutat sa mai ridicam o grinda, sa mai facem o scara, sa plantam o gradina, fiecare floare din aceasta gradina reprezinta cate o persoana care a trecut prin ea, asa avem o multitudine de culori, diferite mici si mari, frumos mirositoare sau otravitoare, asa cum sunt si oamenii, intotdeauna cineva va incerca sa ne vandalizeze casa si va intra navala, depinde de noi cum stim sa ne-o aparam, depinde de noi daca avem constructia destul de solida sa nu poata pica la orice atac, depinde de noi daca ramanem in picioare dupa toate astea.
- Lupta cu viata. Stiu ce spui, am fost acolo.
- Atunci, pazeste-ti casa, e ceva numai al tau. Fa din asta un scop, nu privi spre altii.
- Nu pot, uneori simt cu trecutul ma persecuta, nu ma lasa sa traiesc in propria-mi casa dupa cum spuneai tu.
- Hm...ce simti?
- Simt ca uneori nu pot fi prezenta in propria-mi viata, ca uneori intalnesc ceea ce ma face fericita, dar sumbru momentul in care imi dau seama ca nimic nu este cum as fi crezut, ca fiecare are un secret, ca si altii au rani adanci necicatrizate inca si ca nu poti trece de oprelisti pe care sufletul le impune.
- Atunci lupta daca stii ca asta vrei.
- Haha ma faci sa rad amar, nu stiu sa lupt, nu stiu cum sa lupt, consider ca daca cineva nu isi poate depasi propriile dureri ale trecutului eu nu am cum sa lupt cu asta.
- Gresit! Cum nu stii sa lupti? Lupti pentru ceea ce vrei.
- Da, asta fac, pentru munca mea, pentru familia mea, pentru succes, pentru prieteni, dar pentru cel de langa mine, cand simt ca nu e prezent, nu o pot face.
- De ce? Te-ai gandit ca poate asta vrea, poate cu disperare isi doreste mana ta care sa il traga din haul ce cade? Poate s-a saturat sa fie tare si nu mai stie cum sa iasa din trecutul ce ii incatuseaza mainile, mintea.
- Nu, nu cred!
- Aici nu e timp de orgolii draga mea, aici e vorba de viata, daca cineva merita, e datoria ta sa o faci. E datoria ta sa lupti pana cand ai ramas fara nici o alta arma. Pana cand stii ca ai incercat tot si atunci daca nu ai reusit, da, poti elibera persoana pentru a putea gasi pe cineva care va avea poate o alta metoda sau poate va veni intr-un timp mai bun, o vreme mai buna.
- Ceea ce imi spui este sa lupt pentru nimic.
- Asta ai inteles din ceea ce am zis?
- Da! Sa lupt pentru cineva ca mai apoi sa ii las fericirea in bratele altcuiva.
- Trebuie sa o faci, pentru tine, altfel vei ramane cu acest regret toata viata. Vei putea trai cu el? Oare nu ai destule alte regrete?
- De fapt, eu nu stiu cum sa fac. Ma simt neajutorata in fata unei incertitudini de care nu as fi vrut sa am parte.
- El cum e?
- El...el e visul, el e cel care ma face sa zambesc in intunericul in care ma aflu, pentru el reusesc sa ma detasez de orice problema majora pe care o am, pentru el reusesc sa fiu vesela tot timpul, pentru el am lasat mandria deoparte si m-am deschis precum o carte, el imi aduce liniste in neliniste, pentru el imi fac toate gandurile astea, pe el as vrea sa il vad fericit, pe el vreau sa il invat ceea ce eu nu stiu, sa vada frumosul din viata, sa se bucure cand rasare soarele, el vreau sa ramana sufletul cald pe care l-am simtit, el ma face sa ma indragostesc nebuneste, el ma face sa simt fluturi gigantici, el ma face sa ma simt ca o adolescenta in etatea mea emotionala mult prea inaintata, el ma face sa fiu trista cand e trist, el ma face sa ma intreb mereu ce e cu el, el ma face sa ma gandesc zi si noapte daca e bine, el uneori nu e cu mine chiar daca e, el imi ridica multe semne de intrebare, el e atat de complex prin simplitatea lui, el e cel pe care il asteptam, el e ceea ce imi lipsea, el nu putea veni intr-un moment mai oportun, el nu stiu daca simte, eu nu am rabdare, el nu spune nimic, el doar zambeste cald, doar priveste cald, doar atinge cald sufletul meu, el imi da o siguranta dar si nesiguranta, el as vrea sa fie fericit mereu,ai dreptate, cu sau fara mine.
- Asta este lupta despre care vorbeam,si mai frumos tot ceea ce incerci sa faci e neconditionat. E cea mai rara forma de afectiune, totul in lumea asta e bazat pe interes, pentru ce sa faci parte din lume?
- Si cu mine cum ramane? M-am saturat atatia ani sa primesc numai palme din partea vietii, sa vad oamenii zambind si sa stiu ca in spatele acelui zambet nu e decat un alt plan, ca si cel mai apropiat om pentru care ai facut totul, iti poate intoarce spatele si te lasa cu toate usile inchise, stii cat de greu am reusit sa trec peste bariera mintii mele ca sa pot vedea o usa deschisa, stii cat ma lupt inca cu mine daca sa intru sau nu dincolo, stii de cat timp stau in prag, desi fiecare simt al meu imi spune sa o fac, sa intru, stii cat imi e de teama, cat imi e de frica si imi tremura corpul cand ma gandesc, si as vrea uneori doar sa ma intorc acolo unde stiu, sa fiu eu insingurata.
- Vrei asta doar pentru ca asa stii sa traiesti, asta ai facut pana acum, e confortabil, chiar daca e rau.
- Dar acolo stiu sa ma apar, cand vin tradarile eu rad, cand oamenii sunt rai deja stiu, cand sufletul mi se rupe in doua, stiu sa il reasamblez, cand inima imi sangereaza puternic, am invatat sa o bandajez, cand singurele maini care au fost mereu langa mine sunt inca calde si ma suporta, e tot ceea ce stiu, dar sa fie totul bine, eden propriu, in care eu sa fiu fericita iar apoi sa trebuiasca sa plec, sa pierd toate astea, nu cred ca pot suporta, nu, nu pot.
- Ba da! Poti si vrei, si asta vei face, fie ca iti place, fie ca nu. E momentul in care vei trece peste toata aceasta lupta inutila cu tine si vei face ceea ce trebuie. Lasa incapatanarea asta deoparte. Fii tu! Nu mai incerca sa iti impui atat. De ce faci asta? De ce te chinui singura? De ce nu accepti unele lucruri asa cum sunt?
- Corect, pot face asta, dar ce ne facem cand sentimentele o iau razna si tu nu stii nimic, nu stii daca e bine, daca e rau, daca trebuie sa continui, daca ar fi mai bine sa te opresti, daca e si de-o parte si de alta, nu stii daca celalalt a trecut peste ce-a fost, ce faci cand in unele clipe simti ca nu e prezent decat fizic, si ti se rupe sufletul ca simti ca nu e in regula si nu poti ajuta in nici un fel, cand cel de langa tine, e langa tine dar totusi e departe, e ca si cum ai trai intr-o lume in care nimeni nu te aude, nimeni nu te vede, esti ca si paralizat auzi si simti tot dar esti legat psihic, nu poti vorbi.
- Esti mult prea fatalista. Bucura-te de lucruri, de simplitate, nu le mai complica, te voi incuraja : Orice are un sfarsit! Ceea ce importanta e doar maniera in care reusesti sa transcezi tot acest drum. Poate si lui ii e teama.
- Poate, dar uneori atat de mult as vrea sa vorbeasca cu mine.
- Mai intai vorbeste tu cu tine, mai intai educa-te tu pe tine, mai intai indeplineste tu toate cerintele pe care le ai ca mai apoi sa poti cere de la altii.
- E greu.
- Drumurile spre fericire intotdeauna sunt lungi si anevoioase.
- Fericire?! Pentru fericirea aceea care dureaza o clipa?!?
- Pentru aceasta fericire merita sa te lupti cu orice in lume.
- Si dupa ce o am? Dupa ce trece clipa?
- Iti creezi o viata in care vei incerca in mod repetat sa faci tot ceea ce iti sta in putinta sa retraiesti din nou si din nou sentimentul pe care l-ai avut. Sa il transmiti altora, poate copiilor, poate nepotilor, iar cand te vei duce o vei putea face cu zambetul pe buze.
- Sa fie asta un scop?
- Da! Fa din asta un scop si vei gasi cheia linistii tale.
- Dar tot ce pot face e doar sa ofer.
- Ofera daca poti si opreste-te la asta!
- Stai! Cine esti?
.....langa mine doar umbra noptii se imbratisa cu luna si vantul in urma lui lasa un iz de raspunsuri la intrebarile ce inca imi rasunau in minte…nu stiu cine a fost, sau de ce a fost, a fost poate doar un suflet ratacit, care a fost la fel ca mine, as vrea doar sa ii multumesc.... ("Bucati din suflet":)