Am mai pierdut si azi o lupta cu mine insami. Nu am cum sa uit si nici nu mai vreau sa uit amintirea frumoasa ce mi-a incantat sufletul, amintirea care m-a facut sa simt ca zbor in unele momente, amintirea care m-a facut sa rad din adancul sufletului, amintirea unui frumos vis, nu vreau. Nu vreau sa o pierd, ma voi hrani la un moment dat cu asta, va fi bandajul ce il voi pune pe alte rani...
- Buna dimineata, suflete, ce faci?
- Bine.
- Stii ca asta e cea mai uzuala minciuna? Ca niciodata cand ai fost bine si te-am intrebat ce faci, nu ai raspuns cu un sec "bine", ai povestit, m-ai incantat, am vazut cum ti se mareau sau ingustau ochii de fericire.
- Si ce sa raspund? Sunt adormita ai uitat?
- Adormita? Da, doar sa nu faci iar greseala sa iti inabusi sentimentul asta si sa il asezi iar intr-un sertar al inimii tale, cum ai mai facut si cu celelalte, sa le ascunzi acolo bine, caci stii ca vor evada la un moment dat si te vor cotropi, cum s-a intamplat.
- Poate am adormit pe rand fiecare sentiment al meu, poate le-am inchis acolo pe toate si am incercat tot timpul sa le tin in frau si sa nu le las sa imi umbreasca prezentul, iar cand am stiut ca nu pot da m-am oprit nu am inceput ceva ce stiam ca nu va duce nicaieri, desi poate aveam nevoie uneori, am stiut ca daca oamenii ranesc, eu nu vreau sa o fac, am apreciat si admirat intotdeauna oamenii care iubesc neconditionat, nu stiam cum e, poate nu am inteles vreodata iubirea.
- Cum vezi tu iubirea?
- Cum vad eu iubirea? Iubirea e atunci cand mi se darama lumea si sora mea cu mana ei jumatate cat a mea, o cuprinde pe a mea, se uita in ochii mei si imi spune ca va fi bine. Iubirea e cand ea moare de somn dar stie ca sufar si ma tine in brate pana dimineata spunandu-mi povesti ca stie cat de mult ma linistesc, cand ea desi e mult mai mica decat mine citeste in sufletul meu cu o lejeritate iesita din comun, desi o vad ca sufera cu mine, cu toate ca ma urasc pentru asta, ea imi zambeste si e tare pentru mine. Iubirea e atunci cand ma gandesc daca as renunta la viata mea, ar fi pentru ea, as da-o cu toata inima, cu toata usurinta si bucuria din lume, ca ea sa fie bine. Iubirea e atunci cand as sacrifica orice ca ea sa fie fericita. Asta e iubirea adevarata asa cum o vad eu.
- Dar vorbesti de o altfel de iubire. Iubirea pentru tine, cum e?
- Iubirea...nu stiu daca exista de fapt. Nu voi contesta faptul ca exista, dar nu cred ca va exista in viata mea. Iubirea...nu am mai spus "te iubesc" de multa vreme, iar acum ma intreb oare chiar am spus "te iubesc" atunci cand am spus-o pentru ca asa era? sau pentru simplu fapt ca relatam o situatie, era o nevoie absurda de a cuprinde in doua cuvinte o stare de fapt. Facand zilele trecute o recenzie a sufletului mi-am dat seama cu tristete ca nu am iubit, ca nu am fost iubita. Ca tot ceea ce s-a intamplat gandind acum la rece a fost doar o insiruire de compromisuri si din partea mea si  din partea celorlalti, ne-am chinuit reciproc sperand, eu si ei ca vom ajunge undeva, nu stiam unde, nici unii dintre noi, dar am incercat. Poate nici ei nu au simtit iubirea, pentru ca eu nu am simtit ca trebuie sa o ofer asa cum trebuia. Toata viata mea a fost un poate.
- Esti mai linistita.
- Sunt doar anesteziata. Atat. De fapt, parca cineva mi-a administrat intentionat mai putin anestezic ca sa pot ramane stabila, un paralitic care mi-a amortit doar membrele sa nu pot misca, dar in schimb sa simt tot. E ca un vatrai incins pe care cineva il impinge in mine si il misca usor, apoi parca simt o lama rece care taie usor in carne vie si simt cum se despica tot iar sangele, e cald, simt tot dar nu am putere sa reactionez si stau asa in covalescenta asta. Ma doare dar face bine in acelasi timp.
- Ce sadism morbid. Nu stiu daca asta e un pleonasm dar numai asa pot descrie ceea ce faci si simti acum, E o forma de masochism rara, te omori incet pe tine.
- Da stiu. (simt ochii atat de impaienjeniti si ma dor, nu se pot elibera, chiar si suferinta lor doare, eu am facut asta).
- Si cum vei proceda? Stii ca nu vei rezista mult asa.
- Cum voi proceda? M-am tot gandit, in primul rand astept un pic sa ies din starea asta, care ma ucide, apoi voi face curatenie. Una generala : voi lua din tot haosul asta raul si il voi pune intr-un sertar pe care de data asta nu il voi mai inchide, nu il voi mai priva de libertate, am inteles in sfarsit ca oricat as incerca sa fac asta, el va reveni si mai puternic de fiecare data, va evada si ma va lovi mai rau ca inainte. Apoi voi lua binele si il voi pune intr-un sertar mai jos, frumosul in urmatorul, bunatatea in urmatorul, sinceritatea in urmatorul, respectul in urmatorul, loialitatea in urmatorul, magia din viata mea in urmatorul, iar oamenii ...oamenilor le voi construi un foisor intr-o gradina plina cu flori  si le voi da libertatea de a face ce vor ei acolo, ii voi lasa acolo pe toti, buni si rai, optimisti si pesimisti, nu ii voi mai categorisi de data asta, iar portile le voi lasa deschise. Insa voi incredita cate o cheie a sertarelor anumitor oameni, caci am vazut ca eu nu sunt in stare sa le tin, voi da unuia dintre ei respectul meu, unuia frumosul meu, unuia magia mea, unuia sinceritatea mea, unuia bunatatea mea si unuia loialitatea mea. Ca fiecare dintre ei sa aiba grija de aceste chei si numai atunci cand voi avea nevoie sa apelez la ei sa imi dea o infima parte din toate acestea, numai la nevoie. Acestia vor fi stalpii mei de sustinere, peste de care nu va putea trece nimeni chiar de portile sunt deschise. Cand va mai dori cineva sa intre in viata mea, voi oferi toate lucrurile de prisos pe care le am, ma voi gandi un pic inainte desi cred ca imi va fi greu, si voi da absolut tot ce imi e de prisos, iar cand voi simti ca trebuie sa dau mai mult, voi apela la stalpii mei de sustinere, care vor semna probabil un contract cu foarte multe clauze si indatoriri ale mele inainte sa imi dea o particica din averea mea, una dintre ele, dintr-un anume sertar. Apoi voi da acea mica parte, i-o voi intinde respectivei persoane, fara sa mai iau in calcul faptul ca mi-o va da inapoi, i-o voi da de tot, sa o ia cu el daca va pleca, sa isi umple poate propriile sertare, iar mie nu imi va mai parea rau si nu ma va mai durea atat de tare pentru ca marea avere o am la acesti stalpi ai mei.
- Si nu se va termina averea asta intr-o zi?
- Nu, pentru ca scrie in clauze, cand pierd particica pe care am dat-o, sa o iau de la un alt om care mi-o va oferi si eu voi invata sa o primesc cu drag si asa averea mi se va reintregi mereu, iar eu nu voi mai fi nevoita sa imi tin intr-un sac toate aceste sentimente si sa il ofer primului om intalnit iar el sa il rastoarne ca un copil care a primit o jucarie noua iar apoi sa arunce la gunoi ceea ce a primit, caci asta doare prea tare.
- De fapt, reintregirea doare.
- Da, reintregirea doare.
- Ai vazut ca aveam dreptate?
- Cu ce? In multe aveai dreptate.
- Pai cand iti spuneam ca nu poti fi un om rau.
- Ba da, sunt mai rea decat am fost ieri si putin mai buna de cat voi fi maine. Dar nu sunt atat de lasa fata de mine insami incat sa ma parasesc si eu. Am crezut odata ca pentru oameni trebuie sa lupti, de fapt pentru mine nu am luptat vreodata. Merit sa lupt si pentru mine, desi nu stiu cum sa o fac, desi mi-e greu si ma simt precum un copil care abia invata sa mearga.
- Dar ai avut ocazia sa fi rea si nu ai facut-o. Ai mai primit o lovitura chiar ieri.
- Da stiu, iar asta nu m-a facut decat sa imi dau seama ca lumea nu se va schimba niciodata.
- Vezi, exact ce iti spuneam, ai avut ocazia sa fi rea si totusi...
- Stii, consider ca uneori a fi rau nu inseamna neaparat sa faci un rau vizibil, o faci lent, involuntar, iti intra in sange la un moment dat. Crede-ma nu ai cum sa fi in continuare cum ai fost. Asta ar insemna prostie.
- Deci te-ai hotarat sa fi rea?
- Da!
- Bun! Ok, fi rea! Si cum ma rog vei face asta?
- Voi astepta ocazii.
- Ai avut.
- Sunt la inceput. Invat.
- Nu exista!
- Ba da! Exista asa cum a existat si cand am invatat sa dau si cand am invatat ca nu totul e asa cum pare si cand am invatat ca mi-am pierdut naivitatea si cand am invatat sa devin puternica, poate, daca asa se numeste. Totul se invata nu? Daca poti sa inveti lucrurile bune si sa le faci parte din tine inabusind raul, incercand tot timpul sa fi fatarnic cu tine insuti, oare nu esti rau cu tine?
- Posibil.
- Posibil? Adica acum ca e vorba de mine, e doar posibil? Chiar asa e. Am invatat sa daruiesc oamenilor si am fost rea cu mine, m-am judecat, m-am abtinut, m-am sacrificat, am renuntat la mine si asta ce inseamna? De ce nu as schimba rolurile?
- Pentru ca nu vei putea. Pentru ca poti fi buna si cu altii si cu tine in acelasi timp.
- E prea greu sa le faci pe amandoua.
- E prea greu? Ceva e greu pentru tine?
- Glumesti nu? Nu pot sa cred ca tocmai tu spui asta. Credeam  ca esti singurul care ma cunoaste.
- Vrei sa spui ca ti-e greu, ca nu orice sentiment avut se ia si se ascunde, ca nu esti un om vesel tot timpul fara probleme, o copila in seninatatea ei care nu stie ce e viata?
- Ce faci acum? Nu inteleg.
- Dar vai! Ce om extraordinar esti si cum poti trece asa prin viata nelasand nimic sa te afecteze, vai cat iti admir optimismul cu care privesti lucrurile, cat iti admir idealurile pe care le ai si faptul ca in fiecare clipa in care te vad zambesti, e frumos cand nu ai probleme.
- Deci sa inteleg ca vrei sa o iau razna de-a dreptul? Ce naiba ai?
- Iti arat ipocrito ce esti cat te minti pe tine.. Iti dau ceea ce vrei. Imaginea ta in fata lumii. Bucura-te de ceea ce ai creat. Lumea crede. Lumea asa te vede.
- Asa si?
- Si? Ia du-te te rog si joaca intr-un film poate asa voi intelege de ce te prefaci mereu. De ce mereu iti porti cu mandrie masca asta. Apropo de asta, mai ai masti? Cate? Nu le-ai epuizat? Le cureti, le aduni si le refolosesti? Nu s-au uzat? Te doare cand se sparge cate una, nu? Dar nu-i nimic, cumparam alta, ca la piata, ce e viata pana la urma? Nimic! Hai sa ne prefacem cu totii ca suntem fericiti. Sa ajungem cu totii aici ca tine si sa murim in noi. Adica ce? E de ajuns? Nuu, Doamne fereste! Nu ne oprim la asta, dupa ce jucam acest rol in societate, ne ducem acasa si continuam, jucam noi cu noi acum, devine personal, incepi chiar sa te crezi uneori. Dar ce conteaza? La naiba cu fericirea noastra, duca-se naibii, ce nevoie avem de ea, doar putem fi si noi la suprafata fericiti, deschidem dulapul, mai luam o masca, mai punem una peste daca nu e suficient.
- Ce Dumnezeu incerci sa faci? Gata! Inceteaza!
- Dar de ce? Prefa-te ca e bine ceea ce faci, hai minte-ma, minte-te. Indraznesti?
- ....
- Nu indraznesti normal, toata povestea pe care mi-ai spus-o mai sus cu sertarele si stalpii si toate, chiar crezi ca iti va reusi?
- De ce nu?
- De ce? Mor de ras, amar, de ce, auzi...Pentru ca fi sincera cu tine, macar odata, caci vad ca ti-e greu de la o vreme sa o mai faci, cine naiba sunt stalpii tai? Ai enumerat, cate, vreo 7 sertare? Ai tu 7 stalpi de sustinere? Caci daca tu ii ai in secunda asta eu plec, atunci de mine nu mai ai nevoie.
- Nu m-am gandit.
- Esti incredibila, parca erai mai breaza. Nu poti sa te inraiesti pe fondul unui colaps al lumii intregi. Ce ai?
- Ce am? Tu ma intrebi asta? Nu ai fost langa mine atata timp? Ma faci pe mine ipocrita? Pozezi in sfant?  Ia spune tu "sfantule", ce naibii ai facut cand eu toata viata de pana acum am trait-o prin altii, ce ai facut tu bunule, milostivule cand ma vedeai ca toate alegerile pe care le-am facut au fost in favoarea altora, ce ai facut   tu care nu esti fatarnic, esti sincer si loial asa cum spui cand mi-am inabusit pana acum dreptul de a suferi si doar am luat-o de la capat. Unde ti-a fost atunci bunatatea? Aa o pierdusei, nu stiai cum sa imi spui, ti-era greu, mie sa nu imi fie greu cand in tot timpul asta am trait in propria-mi minciuna, crezandu-ma fericita in unele momente, ca sa vad de fapt ulterior de ce aveam falsa impresia de fericire. Care din noi e ipocritul acum? Ca de fiecare data am stiut doar sa trec peste, te-ai gandit nenorocitule ca asta imi doresc? Sa las toata durerea asta adunata in timp sa iasa la suprafata sa ma pot elibera odata de ea, sa ma pot impaca cu ea? Spui ca nu mai poti, ca imi vrei binele, lasa-mi rautatea asta pe care o doresc atat de mult. E ceea ce am in momentul asta.
- Da o alta arma impotriva ta. Felicitari! Ai mai castigat o masca. Sa o stapanesti sanatoasa, daca as putea folosi termenul asta.
-Taci!
- Sa tac? Pai poate voi tacea, dar nu acum! Poate nu am stiut sa fiu acolo sa te cert si sa tip la tine cand ai ales cum ai ales, dar m-ai fi ascultat oare?
- Asta nu avem cum sa mai stim.
- Tu esti perfect constienta ca nu. Esti mult prea impulsiva si emotionala  sa ma fi ascultat.
- Nici nu ai incercat, cum poti arunca vina inapoi la mine.
- Intotdeauna exista un vinovat.
- Iar acela sunt eu. Stiu ca eu m-am adus aici.
- Promite-mi te rog ca vei lasa macar din cand in cand masca de-o parte.
- Asta fac acum chiar in momentul asta, nici macar nu inteleg de ce o fac, asa simt.
- Am vazut. Macar cand esti singura sa fi sincera cu tine si cu ceea ce simti. Dar stii? Spune-mi ca sti ca totul va trece si vei reveni mai puternica ca niciodata.
- Nici nu am spus asta. Voi reveni cu siguranta, dar ce am fost, nu mai pot fi si nu ma intelege gresit, caci nu totul e bazat pe ultimele evenimente petrecute, ele au fost doar capatul. Am strans si am adunat toate acestea si probabil ca daca era inca o lovitura din partea superficialitatii oamenilor era in regula, puteam sa mai adun o vreme, dar vazand, nici nu mai conteaza ce, trebuia odata sa rabufnesc, trebuia sa daram ruina ce ajunsesem. Acum sunt in vindecare a sufletului si e bine, mi-e bine, e liniste sunt eu cu mine, uite pot scrie, macar asta mi-a ramas, nu stiu cum as fi daca intr-o zi nu as mai putea scrie, daca am acceptat ideea ca nu mai pot plange cand sunt coplesita de dureri, sa nu mai pot scrie ar fi lovitura de gratie, ar fi apogeul.
- Nu vorbi tampenii. Vei scrie in continuare chiar daca te repeti, chiar daca esti plictisitoare la un moment dat ca o tii pe a ta, durere, incapacitatea de autodepasire, insingurare...
- Da, da. Insingurare. Mai tii minte ca iti spuneam ca vreau sa ma intorc, sa ma insingurez, caci asta stiu sa fac.
- Mai vrei asta?
- Da o doza de insingurare nu mi-ar strica.
- De ce spui insingurare tot timpul? Oare nu de singuratate ai nevoie?
- Nu. Singuratatea am descoperit ca poate fi si in doi, poate fi si cand altcineva e in preajma, eu vreau insingurare.
- De ce ai vrea asta? Dai dintr-una intr-alta, zau de esti normala.
- Nu sunt. Si de ce ma rog as vrea sa fiu. Pana la urma daca ma gandesc mai bine cum adica nu sunt normala? Adica nu sunt cum altii considera ca ar trebui sa fi normal. Afla ca asta e normalitatea mea in care traiesc.
- Ziceai de insingurare.
- Da. O vreme vreau asta, un timp al meu cu mine, poate mai am nevoie de o perioada, sa imi treaca tot ca sa pot depasi nevoia asta disperata de atasament fata de oamenii care vin cu altceva fata de ceea ce am avut pana acum. De acceptare a faptului ca trebuie sa ai rabdare. Ca cea mai mare calitate a omului nu e frumusetea, inteligenta, respectul, sinceritatea, loialitatea, desi ele sunt niste calitati extraordinare nu sunt nici pe departe, cea mai mare calitate a unui om e rabdarea. Eu am inteles doar, sper ca odata voi putea sa si invat. Azi de exemplu am avut rabdare. Nu m-am mai grabit cand am mers, nu am mai trecut in graba pe langa oameni, i-am observat, am mangaiat teiul care tinea capul plecat, am avut rabdare la coada de la magazin si am fost rasplatita pentru asta.
- Cum asa?
- Pai astazi o persoana total straina mie in timp ce ma actoriceam de zor cum spui tu si glumeam, radeam, s-a intins catre mine, mi-a cuprins mana, s-a aplecat langa urechea mea ca ceilalti sa creada ca imi spune o gluma   care nu trebuia auzita si mi-a zis :" Ce te doare? Ochii nu mint, ce te supara in halul asta?".
- Si bineinteles tu ti-ai continuat pledoaria ca doar asa esti tu nu?
- Da am ras ca la o gluma foarte buna si mi-am retras mana. Dar m-am simtit cumva rasplatita ca cineva a empatizat atat de bine cu mine. Sau poate isi striga catre mine propria-i durere caci vad si eu in ochii aceia ca nu ii e bine, simt asta, pedeapsa mea, sa simt lucrurile cand se intampla. Deci ti-am demonstrat ca nu joc atat de bine. Ai vazut?
- Pentru ca o persoana din toate cele pe care le minti zilnic, acasa, la cafea, in oras, la masa, la serviciu, ai gasit o singura persoana care a empatizat cu tine? Glumesti. Sau poate cineva iti va da mana sa te ridici iar.
- Nu vreau! Nici sa nu aud! Ma voi ridica singura de data asta. Nu mai am nevoie de nici o mana care sa mi se intinda si cand mai am un hop sa se retraga. Nu, multumesc. Iti las tie privilegiul de a o avea. De azi pot singura iar. Ti-am zis. De azi lupt pentru mine, imi voi duce poate egoismul la extreme, dar de azi sunt doar eu cu mine. Sunt singura care mi-am mai ramas.
- Asa rasplata...
- Da, ca mai apoi in drum spre casa, am luat-o pe jos, fac asta de putin timp, eu uram mersul pe jos, adoram comoditatea, am intalnit un vechi si bun prieten, pe care nu il mai vazusem, nu il mai auzisem, dar m-a sustinut atunci cand l-am avut in unele situatii si nu stiu cum de-am putut sa il uit. Mi-a zambit atat de plin de dor cand m-a  vazut si m-a imbratisat. Am vazut bucuria in ochii lui cand m-a reintalnit.
- Foarte frumos. Cum e prietenul tau?
- E un om mare, ca sa ii spun asa, trecut prin viata, cu o sotie extraordinara si un copil extraordinar, despre familia lui vorbeste impecabil. Un familist convins trecut prin multe incercari. M-a adoptat la un moment dat sufleteste. Il respect si il admir enorm.
- O sa te mai vezi cu el?
- Nu stiu, probabil la o cafea.
- Ii povestesti?
- Nu. Nu vreau sa incarc omul asta sincer si bun cu durerea mea. Caci stiu ca s-ar incarca cu ceea ce i-as spune.
- Aha! Stiam eu ca nu poti fi...
- Taci! Nu se pune in cazul asta.
- E bine sa intalnesti si oameni vechi din cand in cand.
- Da asa e.
- Stii cat e ceasul?
- Ca de obicei?
- Da.
- Ce ti se pare anormal?
- Cat mai poti rezista?
- Nu stiu, mi-e rutina.
- Nu e bine.
- Ma hranesc cu acele momente de fericire despre care imi spuneai.
- Of...stiu ca vei fi bine. Trebuie.
- Va trebui sa fie si bine. O sa invat si asta, cum sa fac sa fie bine.
- Nu trebuie sa inveti. Va fi si atat, doar ca la un moment va trebui sa te lasi sa fi bine, sa te lasi tu pe tine sa fi fericita. Te inteleg, iti respect sentimentele de acum, dar la un moment dat stii ca va trebui sa faci si asta. Trebuie sa inveti si tu asta nu numai sa inveti pe altii sa o faca. Asta e firul vietii pana la urma. Iar tu ai nevoie de fericire ca de aer.
- Poate nu stiu sa fiu fericita. Poate nici eu nu am fost vreodata, cine poate stii.
- Dar iti doresti sa fi?
- Da, dar nu acum. Acum sunt adormita in mine, ai uitat?
- Nu esti cum trebuie.
- Nici nu vreau.
- Esti incredibila.
- Si tot degeaba.
- Nu e degeaba, stii asta.
- Nu e degeaba pentru altii, ai uitat ca nu ma mai gandesc la altii. Ca termenul oameni din viata mea, l-am trecut la "altii", sunt toti acolo gramada. La fel.
- E mult prea trist.
- Si totodata adevarat.
- Hai sa iti arat ceva. Uite stelele, ce zici sunt toate azi?
- Aproximativ. Una e absenta.
- Cum asa? Cum iti dai seama daca sunt toate?
- Le numeri.
- Copil nebun.