Nu caut in drumurile mele omul care ar putea sa ma faca sa simt, si nu-l caut fiindca stiu ca facand asta si urmarind rational principii si criterii predefinite , acel el va fi infinit de departe de mine , chiar sub acelasi adapost fiind. Asa ca il las pe el, cel care va putea privi dincolo de barierele pe care le ridic in apararea sufletului meu si asa de prea multe ori jefuit , ravasit si lasat pustiu, sa incerce sa ma smulga din cotidian, sa-mi modifice traiectoria liniara si anosta a cursului dat vietii, sa ma surprinda atunci cand voi avea siguranta ca nu ar pute-o face niciodata,sa ma faca sa rad atunci cand voi fi crezut ca mi-am ingropat zambetul si sa-mi porneasca prin impulsuri nevazute o cu totul alta miscare a inimii animata de un suflet ce odata atins s-a trezit dintr-un somn lung.
Si de-ar reusi sa ma atinga la modul asta as deschide larg ochii si l-as privi rugator sa nu se confunde cu o ploaie calda de vara si m-as lasa miscata in vartejul unui dans pe ritmuri nedefinite pana’ntracolo unde as ajunge sa bat la poarta nebuniei mele asteptand pasul urmator...
O mana intinsa ar fi gata sa atinga stelele si prezenta acelui el mi-ar construi sistematic treapta dupa treapta drumul pana la ele...as putea sa zic ca am ajuns acolo unde nu a mai calcat nimeni si nici nu o va mai face...as pasi in praful tuturor visurilor mele si ridicandu-l in mersul meu l-as transforma in realul lumii noastre...si m-ar fi ridicat deasupra.
Si cat de frumos s-ar vedea viata levitand undeva intre real si ireal , intre noapte si revarsatul zorilor, intre nebunie si ratiune .... si as fi acolo cu efemerul sentiment halucinant al iubirii si as sorbi momentul si as atinge cele mai frumoase coarde ale unei harpe pe care as numi-o viata .... si sunetele ei m-ar ridica si mai sus ... as primi perechea mea de aripi colorate in culorile curcubeului si m-as duce in zbor spre norul meu sperand sa nu te pierd pe drum .
Si de’ar fi sa zburam ne-am putea trece cu mandrie numele pe copertile unei carti ce-ar adaposti mici bucati din sufletele noastre ajunse pe culmile maretiei de unde ne-ar fi cu neputinta sa mai coboram pe pamantul mizer, calcat de oameni fara fete, fara personalitati definite si mai rau fara suflete care sa-si doreasca sa zboare.
Nu ma voi multumi deci niciodata cu compromisul unui ceva ce mi-ar asigura linistea, mersul sigur si artificial al unei vieti comode dar care nu ar putea niciodata sa ma atinga...sa ma miste...sa ma ridice pentru a ma face sa zbor...
Limitele pe care ni le stabilim in viata nu ii tin pe ceilalti la distanta. Ne tin pe tin pe noi inchisi.....asa ca putem stabili limite in care sa ne incadram sau putem trai viata incalcandu-le.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu