Nu inteleg de ce ma simt ca si cum as fi in fata unui pluton de executie, unde tu, Amintirea mea, stai cu o arma atintita asupra- mi si nu ma lasi sa uit, ma obligi la inselarea sufletului. Nu vreau asta! Nu inteleg de ce te incapatanezi sa tot apari asa din neant, sa tot vii sa te infiripi mieroasa in mine, sa nu ma lasi sa traiesc. De ce noaptea, atunci cand eu inchid tot si imi trag obloanele peste toata existenta, tu insisti sa bati la poarta inimii mele, sa te primesc cu o durere/placere vinovata langa mine, sa stau cu tine pana in zori, sa iti zic povesti poate, poate vei fi adormit si tu iar atunci sa te leg bine si sa te arunc in marea cu amintiri vechi, caci tu desi esti atat de frumoasa, esti cea mai dureroasa dintre toate.
Am incercat, crede-ma, sa ma inteleg mai intai pe mine, de ce nu te oblig sa pleci, sa nu mai imi bantui toate gandurile, caci esti in tot din mine si nu dispari, si cu cat mai trece o zi cu atat mai tare vrei sa te adancesti. De ce imi faci asta? In trecut cadeam la intelegere, era normal, venea cineva, pleca, tu iti faceai treaba cateva zile, un timp, dar te potoleai din ce in ce, acum de unde razvratirea asta amintirea mea draga, ce-ti veni sa imi chinui sufletul. Stii uneori, ma intreaba cineva foarte apropiat "De ce nu poti uita? Amintirea asta e cea mai mica dintre toate, cum de te-ai lasat atat de prinsa? Ai fost ani legata si amintirea nu a durut asa." Pai normal ca nu a durut, pentru ca s-a dus pe vai si munti tot ce-a fost odata. Dar acum tu amintirea mea, cand infierarea ta revine in fiecare clipa, imi dau seama doar ca ai declansat o serie de alte amintiri, ascunse de care nu imi dadusem seama. Am descoperit si de ce alte amintiri nu au insistat atat in trecut, sa ramana si de ce m-am simtit mereu eliberata atunci cand se termina.
A fost real, pentru prima data, am fost doar eu si a fost doar pentru mine, caci am pus in timpul scurt toata daruirea si m-am lasat plutind intre fericiri. Cumva imi dau seama ca timpul e mai mult decat relativ, timpul nu iarta, tu amintirea mea, reinvii in fiecare loc, in fiecare gest, in fiecare pagina citita.
Cum sa pot sa ma gandesc ca si alta viitoare amintire ar fi buna si linistita, cand eu ma agat cu tot dinadinsul de tine, amintirea mea frumoasa. Apar sa stii si alte posibile viitoare amintiri, dar ce sa fac cu ele, cand nici una nu zambeste ca tine, nu vorbeste si nu intelege ca tine. Ha! Sa crezi, ca am incercat sa te dau la o parte, sa te uit, mi-am facut strategii cum as putea sa te fac sa ma urasti, sa caut motive sa te urasc, dar nu pot ....Nu pot, nu vreau, nu stiu....Esti boala grea, parca mai greu imi e in fiece zi, sa te port cu mine peste tot, in cafeaua pe care o beau dimineata si tigara ce mi-o aprind, in intalnirile lungi cu cate-o prietena, in incercarea disperata de a nu ma mai gandi, in muzica ce o ascult, in cartile ce le citesc, in oamenii ce ii intalnesc, in toate vorbele mele te regasesc .
"Mi-ai intrat in sange" asa zicea Drumes, in Srisoare de Dragoste, ah cat iubesc cartile, si scrisul, mi-ai rapit identitatea de om. E atat de hilar. Amintirea mea de ce revii in fiecare vis al meu? Nu zici nimic nici in ele, nici nu mi-as dori sa zici. Nu vreau sa ajung sa ma hranesc cu tine. Am cautat din nou, mii de motive sa te urasc, nu am nici unul, nici macar unul, iar cand revii, ma linistesc profund desi e o liniste ce doare mocnit.
Iarta-ma amintire draga ca iti scriu din nou, nu vreau nimic de la tine, dar e atat de greu, e atat de greu incat ma simt captiva in propria-mi inchisoare sufleteasca. Am zis odata ca cine ofera primul e un om finit. Nu as fi crezut ca apuc eu sa fac asta, fara doar si poate asa s-a vrut de Sus sa fie, sa simt poate la randu-mi durerea cuiva care a trecut prin asta.
Neimplinire se numeste tot ceea ce simt eu acum, iar tu amintire cred ca stii mai bine decat mine ca neimplinirea poate fi uneori eterna. Eu urasc eternitatea si mai urasc clipele astea in care ma intreb de ce imi fac asta, de ce ma las tarata de tine intr-un loc fara nume, am usile deschise si totusi nu pot pleca. De ce? Nu, nu te judec si nici nu te condamn, e conditia mea sa stiu ca esti bine. Ah doare asa de mult si totusi nu inteleg. Ar trebui sa treaca, dar cum sa treaca? Cand mi-am invatat sufletul sa elimine rautatile, sa le lase intr-un colt si sa pastreze frumosul. Le mai confunda si el uneori dar de data asta parca s-ar fi jurat ca se tine de cuvant si imi pastreaza frumosul . Atat de viu, incat am impresia ca visele mele se materializeaza. Of...unde mi-e concentrarea asupra altor lucruri? De ce suntem noi oamenii atat de lasi? Stii tu, amintirea mea ca ma invinuiesc in fiecare zi pentru ca m-am aruncat de buna voie intr-un ocean in care nu stiam sa innot? Am incercat sa fug de alte amintiri si am dat de tine, mi-ai fost bun si curat, m-am aventurat fara minte, dar ce? Tu crezi ca inima are minte? Si-apoi te vad in departare, vantul suiera nebun, nu ai cum sa m-auzi, din urma m-ajung alte frustari, alte dureri, o cutie a Pandorei mi-a fost deschisa si mai esti si tu, o amintire. Dar cea mai buna dintre toate, poate si de aia te pastrez atat de aproape, mi-ai fost real, sau imaginativ? Nu stiu, daca eu te-am creat in mintea mea asa cum as fi vrut, pentru ca aveam nevoie de asta sau asa ai fost tu?
Oricum ai fost, amintire mai buna decat tine nu gasesc.
Ce pacat duc cu mine, nu ai sa intelegi, esti doar o amintire. Dar ai adus in viata mea constientizarea, au incercat si altii sa ma faca sa o vad, dar tu, printr-o minune, m-ai trezit. De aia te si apreciez atat, mi-ai aratat fara sa stii, fara sa vrei, unde am gresit. Si la o recenzie a vietii mele de pana acum, datorita tie am descoperit, cea mai mare greseala a vietii mele, realizarea ei m-a aruncat in starea asta. Desigur ai tinut sa fii langa mine, doar ca amintire, iti multumesc. Poate sunt o egoista intr-un final ca nu am reusit, sa stii, sa te-nteleg pe deplin, desi m-am straduit, am un noian de intrebari, dar ele fac parte din mine, cum faci si tu de altfel, Cum ai putea sa nu faci parte din mine? Vizualizez sufletul cum se reintregeste de fiecare data cand tu amintirea mea, imi zambesti in vise.
As vrea sa te uit sau sa te pastrez? Nu stiu ce ar durea mai tare. Sa nu mai am parte de tine nici macar in noptile lungi, nici in zilele mele fara de soare, sa fiu terna fara tine, atata timp, cu ce-l voi umple? Am nevoie o perioada macar sa te pastrez asa. Desi uneori vreau sa fug, atat de departe incat vocea si mirosul tau sa nu ma mai imbratiseze printre asternuturi. Sa imi fii o amintire buna si cuminte, sa ma ajuti sa pasesc din nou in viata mea, aceasta noua.
Nu stiu daca stii dar am primit o viata noua, pentru ca de cealalta mi-am cam batut joc, sau ea de mine. Nu prea stiu ce sa fac cu viata asta noua. Cineva mi-a zis ca ar trebui sa te las si pe tine in viata aia veche, dar eu as prefera sa te las la granita celor doua, caci nu esti o amintire posaca si nici rea, esti buna si frumoasa, nu vreau sa te las in viata aia cu amintiri vechi si inveninate de vreme. Sa imi stai la hotar, sa stai cu mine pana ma voi hotara sa incep eu noua viata, apoi sa ramai acolo, iti voi lasa o mare de sentimente si o parte din mine, cand voi pasi, sa nu te plictisesti, apoi cand ne-om mai intalni sa fim doi buni prieteni, sa jucam poate o partida de sah in care amandoi sa iesim invingatori.
Amintirea mea, sa ma ierti ca iti sunt atat de sincera, uneori nu as vrea. M-am abtinut, dar nu pot sau nu vreau, trebuie sa impartasesc starile astea caci ma depasesc, eu singura nu le mai pot sustine si ma gandesc ca poate, macar cateva s-or pierde aici in pagina asta. Amintire draga poate vreau doar sa iti multumesc ca mi-ai fost prieten credincios si mi-ai fost alaturi in ganduri, asa cum as fi vrut. Sa iti multumesc ca datorita tie am legat noi prietenii si am refuzat sa readuc in viata mea prietenii de care uitasem, oameni ce m-au lasat pe mine la alte granite, care la randul lor m-au gasit, dar tu m-ai ajutat sa zic pas, ce rost ar avea sa ma las intoarsa in locuri in care stiu deja ca nu pot fi eu? Eu vreau doar sa trec de granita mea. Tu, amintirea mea, ai si tu vreo amintire uitata prin vreo granita a vietii? Sunt sigura ca ai.
Acum as vrea doar sa nu mai doara cand ma gandesc la tine. Imi pare atat de rau ca se intampla asa, nu as fi crezut ca pot crea din margini de suflet si sentimente ascunse o amintire atat de vie. Dar amintirea mea, la hotarul ce ne desparte, iti doresc ca tu sa faci atunci cand zici ca faci, sa simti cand simti ca simti, sa te bucuri cand se merita bucurie, sa zambesti cu sufletul, sa iti umpli timpul cu lucruri mai bune si mai frumoase, sa porti cu mandrie zilele tale, sa nu mai daruiesti chiar tot si sa nu mai lasi sufletele sa se insele cand te intalnesc, sa inveti sa stii ce vrei si vei gasi ceea ce vrei. Asta am sa incerc sa fac si eu, in noua viata, daca tot mi s-a oferit privilegiul asta trebuie sa imi dau silinta sa nu mai gresesc asa de mult, asa de des.
Insa azi doar esti amintirea mea, azi nu vreau sa te uit sau sa te urasc, azi nu vreau nici macar sa te sterg din viata mea. Azi imi las sufletul sa se bucure de tine, azi stiu ca intr-o zi nu vei mai durea, intr-o zi vei fi doar "Amintirea mea".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu